Când Isabel îl întâlnește pe Edward, amândoi se află la o răscruce de drumuri: el nu dorește decât să își urmeze soția în mormânt, iar ea e gata să renunțe la dragoste. Gândindu-se că astfel o ajută pe fiica lui Edward – care locuiește departe și care o roagă să aibă grijă de tatăl său nonagenar din New York –, Isabel acceptă să ia masa cu acesta, fără să aibă nicio idee că bărbatul care îi gătește un sublim pui fript cu sufleu de caise va ajunge să îi schimbe viața. Edward și Isabel se vor întâlni săptămânal, iar cinele fastuoase pregătite de Edward se transformă în ceva mai mult decât prilejuri de a-i împărtăși lui Isabel secretul preparării unul Martini perfect sau diverse ponturi pentru reușita unor rețete. Edward o învață pe Isabel luxul de a-și acorda răgazul analizarii momentelor prin care a trecut, de a-și dezasâmbla viața în bucăți și de a tăia din rădăcini tot ceea ce este rău, indiferent cât de devastator se dovedește a fi. Cina cu Edward este o carte despre dragoste și susținere și despre cum reușește cina cu un prieten „să ne susțină împotriva flămanzirilor lumii", după cum afirmă M.F.K. Fisher. Fragment din volumul "Cina cu Edward" de Isabel Vincent: "Edward locuia pe insula Roosevelt, într-o clădire impunătoare deținută de o corporație, cu terase largi, coridoare din beton turnat, o piscină situată la parter și ferestre mari care dădeau spre Răul de Est. Cu puțin timp în urmă, mă mutasem pe insula Roosevelt la insistențele soțului meu, într-un ultim efort de a ne salva căsnicia. Spre deosebire de Edward, eu eram un locuitor reticent. Cu un an mai devreme, ne mutasem din Toronto în Manhattan cu fetița noastră, ca să pot accepta oferta de a lucra ca reporter de investigații la New York Post. Locuiam la câteva blocuri distanță de școala lui Hannah din Upper East Side și nu trecea o zi fără ca soțul meu să se plângă de camerele noastre înghesuite, de mulțimile din metrou, de gunoaiele împrăștiate la locurile de joacă din cartierul nostru și de parcarea pe părți de stradă alternative - acea tortură ordonată de municipalitate o dată pe săptămână, pe care numai proprietarii de autovehicule din New York o pot înțelege. Să ai o mașină în New York e un coșmar logistic. Dacă parchezi pe străzile orașului, așa cum fac mulți newyorkezi care nu-și permit să plătească taxe de garaj de patru sute de dolari sau mai mult, trebuie să-ți muți mașina de două ori pe săptămână ca să le faci loc măturătorilor de stradă. Pentru că locurile de parcare sunt la mare căutare, cei mai mulți șoferi își mută mașinile pe partea cealaltă a străzii și stau în parcare dublă în autovehiculele lor timp de o oră și jumătate, cât le trebuie măturătorilor de străzi să-și facă treabă. Apoi, se întorc repede la fostele lor locuri. Pentru mine, parcarea alternativă era doar o inconveniență minoră, o ciudățenie și o greutate necesară a vieții la oraș. Adevărul e că nu eram eu cea care trebuia să stea în mașină timp de o oră și jumătate, până când treceau camioanele măturătorilor. Pe lângă asta, mai erau și alte neplăceri, ca de pildă căratul pungilor grele cu alimente în metrou, prețurile exorbitante pentru aproape orice în Manhattan, alergatul în direcția greșită prin zidul mulțimii din timpul orelor de vârf pentru îndeplinirea unei misiuni sau luarea lui Hannah de la școală. Dar simțeam că toate acestea erau niște probleme mici, îndurate de toți cei din jurul meu - că făceam parte cu toții dintr-o frăție unică a frustrării împărtășite care însemna viața în New York. De fapt, pentru că îmi petrecusem aproape toată viața profesională transmițând din țările în curs de dezvoltare, iubeam haosul New Yorkului. Orașul în sine e o țară din lumea a treia, cu traficul lui zgomotos și încurcat, cu lăzile de gunoi dând pe dinafară, cu politicieni corupți și cu șobolani care aleargă pe străzile întunecate și pe șinele de metrou."
