Cartea Ciudata e lumea, pana la urma! - Jean D Ormesson PDF

O splendidă și captivanta repovestire a lumii, de la misteriosul big-bang, trecând prin filozofie, prin artele și științele care au fasonat omul tocmai pentru a-l face capabil de întrebări. Spumos și personal, atașânt și erudit, eseul-poveste-român scris de Jean d’Ormesson parcurge ușor marile cărți ale lumii, printre rătăcirile și bătăliile ideilor, făcând să se rotească totul în jurul aceleiași întrebări: Există Dumnezeu? „«Dumnezeu i-a făcut o soră amintirii, scrie Michelangelo. I-a zis speranța.» Am iubit mult trecutul. Dar totdeauna am preferat viitorul. Mi-am petrecut timpul și viața sperând mereu altceva. Sper încă să găsesc altceva dincolo de lumea aceasta și dincolo de moarte. Dar ce anume?“ […] Nimic nu se învecinează mai tare cu eșecul decât succesul. Întotdeauna m-a uimit exclamația Terezei de Avila: «Cu câte lacrimi nu se vor plăti rugile împlinite!» Ca un ecou, Niels Bohr îl sfătuia pe Einstein: «Nu-i spune tu lui Dumnezeu ce trebuie să facă.» […] După ce i-a auzit pe astronomi vorbind despre imensitatea Universului, Cioran s-a întrebat la ce bun să se mai spele pe dinți. Preceptele din Predica de pe Munte sunt poate valabile și în raport cu istoria: «Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, dar v’o spun Eu vouă ca nici Solomon, în toată slava lui, nu s’a îmbrăcat ca unul din ei!» Nu știm dacă acțiunea are vreun rost. Suntem oricum asediați din toate părțile de lume și de istorie. Avem judecați ezitante. Alegeri ambigue. Nu știm tocmai bine ce facem. Și știm cu atât mai puțin, pentru că istoria devine din ce în ce mai complexă și mai globalizată. Punem întruna la cale tot felul de lucruri care ne scapă de sub control, mistere care ne depășesc. […] Viața e foarte veselă. E scurtă, dar ține mult. Se mai întâmplă să fie și încântătoare. Avem oroare s-o părăsim. E deopotrivă vale de lacrimi și vale de trandafiri. În hac lacrimarum valle. În hac valle rosarum.  Am ras mult. Mă amuză lumea. Îmi plac cuvintele, ironia, îmi place să schiez primăvara, iubesc curajul, falezele care coboară spre mare acoperite de măslini și de pini, admirația, insolență, cârciumioarele din insule, contradicțiile existenței. Îmi place să muncesc, ador să stau degeaba, îmi plac viteza și speranță, filmele de Lubitsch și Cukor, Cary Grant, Gene Tierney, Sigourney Weaver și Keira Knightley. Am avut noroc. M-am născut. Nu mă plâng. O să mor, bineînțeles. Până atunci însă, trăiesc.  E plin de imbecili. Și de pisălogi moralizatori, iar printre ei se mai nimeresc uneori și tot felul de egoiști nesărați – eu le spun egoiști tuturor celor care nu se gândesc la mine. Dar mi-au fost dragi mulți oameni. Pe unii chiar i-am iubit și a fost tare bine, chiar dacă ei nu m-au iubit sau, mă rog, nu cât aș fi vrut. N-am plâns din pricina vieții. Am fost pur și simplu mulțumit că exist. […] Ciudat! Carte recomandată de  Lidia Bodea  în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți ". Fragment: "firul labirintului La trei sute de ani după venirea din Orient a ciumei negre, lovind Europa și Asia și omorând aproape o sută de milioane de oameni pe la jumătatea veacului al XIV-lea, flagelul continuă să afecteze mulțime de orașe, și mai ales porturile. La Veneția, unde au pierit, în câteva săptămâni din vara lui 1576, mai mult de un sfert din locuitori — printre care și bătrânul Titian, înmormântat la Frari, între Adormirea Sfintei Fecioare și Madona Pesaro —, Baldassare Longhenă a ridicat în 1630, la sfârșitul epidemiei și întru mulțumire Sfintei Fecioare, Basilica di Santa Maria della Salute, în spatele clădirii vămii maritime. Ulterior, în 1720, și Marsilia avea să fie atinsă de ciumă. în 1666, un tânăr englez pe nume Isaac Newton, proaspăt absolvent cu lauri al universității din Cambridge, a căutat să scape de cumplita boală, care făcea ravagii atât la Londra — unde curând avea să se abată un dezastru și mai mare, patru cincimi din City fiind distruse de un incendiu uriaș — cât și în majoritatea orașelor, refugiindu-se la mama lui, la țară. Acolo, în casa ei din Lincolnshire, a răsturnat Newton, la 23 de ani, concepția despre Univers a lui Aristotel, Ptolemeu și a Sfântului Toma de Aquino — un sistem deja serios clătinat de descoperirile lui Copernic și ale lui Galileo Galilei. Izolat de toți și de toate cât timp ciuma Își făcea de cap în jur, i-au fost de ajuns câteva luni ca să inventeze calculul diferențial și cel infinitezimal, să facă descoperiri fundamentale despre natura luminii descopere principiul gravitației universale. La fel cum Heraclit și Parmenide trăgeau cu ochiul unul la celălalt, cum Aristotel era încadrat de Platon și de Ptolemeu, sau cum Galileo Galilei îi continuă pe Copernic ții Kepler, nici Newton nu era singur. Cam în aceeași vreme, Leibniz, filozof german, adversar și în același timp prieten cu evreul portughez Spinoza, care locuia la Amsterdam, lucra și el la calculul infinitezimal. și olandezul Huygens, matematician și astronom, făcea pornind de la idei cu totul diferite cercetări promițătoare asupra naturii luminii. Huygens era convins că lumina este alcătuită din unde; Newton o consideră formată din corpusculi. Vor trebui să apară Niels Bohr, Louis de Broglie și mecanică ondulatorie ca să se stabilească, abia în secolul XX, că Iumina este compusă din particule ondulatorii. Respectul și faima de care se bucură Newton în ochii contemporanilor și urmașilor vin din faptul că a propus o lege atotcuprinzătoare înlocuind toate concepțiile asupra lumii de până la el și dând un chip cu totul nou Universu-lui unde fuseseră aruncați oamenii și pe care, printr-un miracol încă neexplicat, ei s-au dovedit capabili să-l Înțeleagă, să-i pătrundă secretele și aproape să-l creeze din nou. "