Ciuleandra

 Deși a fost în general bine primit imediat după apariție de cri­tică de întâmpinare în exercițiu (au scris favorabil Perpes­si­cius, N. Davidescu, M. Ralea), romanul Ciuleandra (1927) nu a fost creditat ca o narațiune de performanță, la nivelul capo­do­perelor unui scriitor consacrat prin Ion (1920) și Pădurea span­zuraților (1922). Criticii (în mod special Pompiliu Constan­ti­nes­cu) i-au reproșat fie superficialitatea analizei psihologice, fie intriga senzațională, fie artificiozitatea conflictului melo­dra­matic. Autorul însuși a mărturisit în jurnal ușurința cu care a scris micul roman într-o perioadă de tatonare și mo­bi­li­za­re a eforturilor de construcție pentru Răscoală. Transcrie­rea finală a romanului, în august 1927, a avut totuși dificul­ta­ti­le ei, datorită îndoielilor autorului, suspiciunii că narațiunea su­feră de artificialitate: „Parcă e ceva livresc în viața pe care o tra­iesc figurile“ – notează scriitorul în jurnal la data de 8 au­gust 1927.