Clavecinul domnului Daumier

Muzica și atmosfera fantastică leagă cele nouă povestiri din acest volum într‑un fascinant concert literar. Dintr‑un camion rulând sub ploaie, spre uimirea trecătorilor, se revărsă sunetele unei prețioase orgi Carolina. Un băiat dement păzește cu sfințenie un clavecin abandonat de uzurpatoarea unui vechi castel. Membrii unui cor bisericesc capătă un ajutor neașteptat când le lipsește un glas. Strigătele puternice ale unui fost cântăreț de operă o trezesc pe sora lui din cel mai profund somn. Fiecare povestire e că o cutie muzicală pe care trebuie s‑o întorci cu cheița ei ca să‑i auzi melodia subtilă. Doamna Câți Giurgiu a scris o carte de un farmec rareori întâlnit azi în literatura română. Volum câștigător al Concursului de manuscrise organizat de Editura Univers în 2015. Fragment din cartea "Clavecinul domnului Daumier" de Câți Giurgiu "GLASURI A CAPELLA Domnul Gad îi privi mulțumit pe maestrul Marcu, pe Dominic, Grigore și Rossini. Arătau bine în hainele scoase de la curățat și călcate, cu gulere albe și cravate negre, arătau bine și odihniți. Lui Dominic i se puhăviseră puțin obrajii de la botezul unde cântase, mâncase și apoi băuse sau de la edemele lui fără cauză, dar avea ochii limpezi și tenul roz, așa că dom-nul Gad spera că e-n formă, fără răgușeala aia urâtă care fusese cât pe ce să-i strice Ectenia de data trecută. Grigore se ținea ca un băț, îl ajută și corsetul care îi proteja de câțiva ani vertebrele atinse de decalcifiere. Slăbise, deși nu mai avea de unde, vestonul stătea pe el ca pe umeraș, iar obrajii prăbușiți peste maxilarele golite de măsele îi dădeau expre-sia unui craniu de mânz. Dar n-avea pereche glasul lui Grigore când atingea notele alea joase de te treceau fiori. Un pic mai viguros de i-ar fi fost toracele și-ar fi cântat un Mefisto de zile mari. Mă rog, fusese rolul vieții lui, dar anii aceia trecuseră de mult, acum bătrânul Grigore topea rămășițele de lumânări și făcea din ele altele noi, nu că n-ar fi fost lumânări pe toate drumurile, dar ale lui se vindeau mai bine, pur și simplu se vindeau. Poate tonurile acelea viorii din ceară erau cauza, sau fitilul care dădea o lumină roz și o flacără ca o frunză lată de salcâm. Foarte mulțumit era preotul de lumânările lui Grigore și voise să obțină patent pentru ele, dar Grigore n-a știut să spună cum de-i ieșeau așa. "