Nu mă pot gândi la un colocviu al statuilor fără să îl asociez cu pictura lui Giorgio de Chirico, în care ele apar ca o marcă personală, asemeni semnăturii. De obicei neîntregi, antice și în piețe pustii, traversate de câte o siluetă firavă. Sau două, niciodată împreună. [...] La doamna Ana Măria Barbu inspirația și speranța coincid nu numai fonetic, au o puritate care la rândul ei inspiră încredere și simpatie. Iar respectul ei pentru cuvânt impune tot respectul. În spirit, nu în formă, prin cristalinitate, poemele sale țin de genul madrigalului, sansonetei, sonetului, au în mic invenția și agrementele Epopeii, fără ca lectura lor să fie plictisitoare cum e aceea a unor poeme epice. (Mircea Doreanu) Fragment din volumul de poezii "Colocviul statuilor" de Ana Maria Barbu" "Colocviul statuilor Nedumerirea așteaptă răspuns, Nedumeririle sunt de tot felul, Te așteaptă, Te surprind uneori, Te apasă, Ești închis în propria ta viață, În coordonatele ei impuse, La felul ca marmura statuilor. Nu te poți descătușa de ele, De exprimarea ei genetică, Pe care o porți încă de la naștere, Cu simțiri, trăiri sau afinități, Toate îți sunt destinate Sau nu. Nedumerirea caut să o descifrez, Oare o vei afla? Când? Vei afla la colocviul statuilor, Atunci vei ști! La învierea statuilor Miracol sperat!"
