Colț Alb abia începea să se descopere pe el însuși. În ciuda maturității vârstei sale, a răcelii sălbatice a formei în care fusese modelat, firea lui trecea printr-o mare schimbare. În el înmugureau simțăminte străine și impulsuri neobișnuite. Vechiul său cod de purtare se schimbă. În trecut îi plăceau tihna și lipsa durerii, nicidecum neliniștea și suferința, așa că trebui să se adapteze pe măsura acestor sentimente. Acum totul era diferit. Din cauza noilor schimbări din ființa lui, în multe rânduri prefera neliniștea și durerea de dragul zeului său. Astfel că, la primele ceasuri ale dimineții, în loc să umble și să caute mâncare sau să zacă în adăpostul unui ungher, el aștepta ceasuri întregi, așezat pe prispa mohorâtă a cabanei, zărească pe zeul său. Noaptea, când acesta se întorcea acasă, Colț Alb părăsea culcușul călduros săpat în zăpadă, pentru a întâmpina pocnetul prietenos al degetelor și vorbele de bun găsit pe care i le spunea zeul. Carnea, chiar și carnea o lasă deoparte, doar ca să fie împreună el, să primească o mângâiere sau să-I poată însoiți în oraș. Plăcerea fusese înlocuită de dragoste, iar dragostea pătrunsese în străfundul ființei sale unde plăcerea nu ajunsese niciodată. Și, drept răspuns, din adâncul ființei sale se născu acel sentiment nou: dragostea. Acum dădea înapoi ceea ce i se oferea. Acesta era un zeu într-adevăr, un zeu al dragostei, un zeu plin de căldură și strălucire, la lumina căruia Colț Alb se deschidea precum o floarea-soarelui...
