"Colț Alb o urmă și se așeză lângă ea. Limba de Somon îl prinse și îl răsturnă pe spate. Kiche privea îngrijorată. Colț Alb se simți din nou cuprins de teamă. Nu se putu abține să nu mârâie, însă nu încerca să muște. Mâna cu degetele îndoite și desfăcute îl freca pe burtă, jucăușă, și îl legăna dintr-o parte în alta. Era o poziție caraghioasă, și nedemnă, așa, pe spate, cu picioarele în sus. În plus, întreaga natură a lui Colț Alb se împotrivea acestei posturi neajutorate. Nu putea face nimic ca să se apere. Dacă acest animal-om încerca să-l rănească, știa că nu-i poate scăpa. Cum ar fi putut sări din gheare lui cu picioarele în sus ? Totuși supunerea îl făcu să-și stăpânească frica, și nu scoase altceva decât un mârâit înfundat. Pe acesta nu și-l putu stăpâni; dar nici omul nu se supără, și nu-l pălmui peste bot. Iar senzația pe care colț Alb o simțea când mâna omului îl freca pe spate era ciudat de plăcută. Când fu întors pe o parte înceta să mai mârâie, iar când degetele îi masară zona din jurul urechilor, senzația de plăcere se înteți; iar când omul, frecându-l și scărpinându-l încă o dată, îl lăsă și se îndepărtă, din Colț Alb dispruse orice urmă de frică. Avea să simtă frică de multe ori în compania oamenilor; însă, până la urmă, tovărășia cu omul avea să fie una în care frica nu juca vreun rol."
