Comoara din insula

Romanul Comoara din insulă a fost dedicat fiului său vitreg Lloyd Osborne, în 1881, și avea să devină unul dintre cele mai îndrăgite romane de aventuri pentru tinerii cititori din întreaga lume. Un roman cu pirați, hărți cu comori, lupte și înfruntări pe mare, un roman captivant cu momente de suspans bine gradate, scris într-un limbaj savuros și plin de culoare. Robert Louis Stevenson (1850–1894) a fost poet și romancier scoțian. S-a impus prin romanele sale de aventuri, dovedind o remarcabilă capacitate creatoare și o înclinație deosebită de a surprinde profunzimea trăsăturilor psihologice ale eroilor săi.   Fragment: " Aici fu întrerupt de o detunătură puternică și de o ghiulea de tun, care trecu ștergând vârfurile copacilor și ateriza în nisip, la nici o sută de iarzi de locul unde stăteam noi doi de vorbă. În clipa următoare, amândoi ne-am luat picioarele la spinare, în direcții diferite.     Apoi, mai bine de o oră, una după alta bubuiturile au zguduit insula și ghiulelele au continuat să se prăbușească prin pădure. Treceam dintr-o ascunzătoare într-alta, urmărit tot timpul — sau, cel puțin, așa mi se părea mie — de aceste îngrozitoare proiectile. Dar, către sfârșitul bombardamentului, deși încă nu îndrăzneam să mă aventurez către fortificație, unde ghiulelele cădeau cel mai adesea, am început să mai prind curaj. După ce am făcut un lung ocol pe la est, m-am târât în direcția îngrăditurii, pe sub copacii de pe țărm.     Soarele tocmai apusese și o briză dinspre mare făcea să foșnească și să freamăte pădurea, încrețind oglinda cenușie a golfului. Refluxul trăsese apele departe și largi porțiuni de nisip ieșiseră la iveală; iar aerul, după dogoarea de peste zi, acum mă înfiora, simțindul răcoarea prin haină.     Hispaniola încă mai stătea în locul unde aruncaserăm ancora; dar, fără niciun dubiu, acum Jolly Roger - steagul negru al piraților - fâlfâia în vârful picului 1. Chiar în momentul în care priveam într-acolo, izbucniră o nouă flacără roșie și o nouă bubuitură, care-și trimise ecoul cu vuiet, și o altă ghiulea șuieră prin văzduh. Avea să fie ultima din canonada acelei zile.     Am mai stat o vreme la pândă, observând agitația care a urmat după atac. Unii sfărâmau cu securea ceva care se afla pe plajă, în apropiere de fortăreață - era biata noastră iola, cum aveam să descopăr mai târziu. Mai departe, lângă gura de vărsare a răului, strălucea printre copaci un mare foc, iar între acel loc și corabie, unul dintre giguri se tot ducea și se întorcea, iar oamenii din el, pe care-i văzusem atât de posomorâți, vâsleau acum chiuind ca niște copii. Era, însă, în vocea lor un ton care mi-a sugerat să mă gândesc la rom.     Într-un târziu, mi-am zis că mă pot întoarce la fortificație. Mă aflam destul de departe, la baza scundului limb nisipos al țărmului care marginea golful către est și care se unea, pe jumătate pe sub apă, cu Insula Scheletului. De cum m-am ridicat în picioare, am văzut, la o oarecare distanță în josul limbului și ridicându-se dintre tufișuri, o stâncă solitară, destul de înaltă și ciudat de albă la culoare. M-am gândit că aceasta trebuia să fi fost stânca despre care îmi pomenise Ben Gunn, iar într-o zi sau alta, când va fi nevoie de o barcă, voi ști unde să caut una.     Apoi, am înconjurat pădurea, până când am ajuns din nou în spatele său, mai precis, la partea de îngrăditură care dădea spre golf și, curând, eram primit cu căldură de către grupul nostru. "