Cu ocazia centenarului lui Corneliu Coposu (20 mai 1914 – 11 nov. 1995), este reeditat volumul de dialoguri realizate de doamna Doina Alexandru, fost redactor al Radio Europa Liberă. În timpul acestui interviu, Corneliu Coposu își rememorează copilăria, tinerețea, anii războiului, cu momentele cheie din jurul lui 1944, ani petrecuți în temniță și cei în care a condus PNT-ul La centenarul nașterii sale și la aproape două decenii de la plecarea sa dintre noi, mă străfulgeră o simplă și orbitoare evidentă: Corneliu Coposu îi reprezintă pe cei sistematic nereprezentați în viața politică românească: pe cei care au avut părinți și bunici închiși la Sighet, la Canal, în Zarca Aiudului, la Poarta Albă și Râmnicu Sărat, pe intelectualii de elită deveniți ținta predilectă a injuriilor, disprețului și deriziunii, agresați nu numai la figurat, ci chiar fizic; pe absolvenții universitari, specialiști, inovatori și olimpici care părăsesc România fiindcă nu au nici un cuvânt de spus. Suntem poate o jumătate din această țară care nu ne simțim reprezentați. Căpșunari, medici, ingineri, computeriști, țărani, chelneri, infirmieri, scriitori - cu toții simt că au drumurile blocate în România. Deschisă rămâne doar calea pribegiei. Un singur om i-ar putea adăposti sub coroana sa de stejar al veacului pe toți acești exponenți ai României adevărate, uitate, neglijate: Corneliu Coposu. El nu a avut urmași biologici, dar el este viu prin toți cei ce se simt încă reprezentați de el, moștenitorii săi spirituali. De la moții ce vin în fiecare an să se roage la mormântul său, până la copiii din Țara Silvaniei, care îi studiază biografia și îi dedică poezii, toți au înțeles sensul moștenirii sale, exemplaritatea unei vieți trăite în cinste, integritate și demnitate a suferinței. - Doina Alexandru
