Corespondenta 1956-2000

Așa cum se știe, până în prezent au apărut patru volume conținând scrisori expediate de Mircea Zaciu: Întoarcerea învinsului. Întâlniri cu Mircea Zaciu (2001, cu o bogată secțiune epistolară); Mircea Zaciu; Ion Brad, Dialog epistolar (2003); Aurel Sasu, Mircea Zaciu, Amiaza cea mare. Corespondență (2008); O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondența Mircea Zaciu-Marian Papahagi (2012). Spre deosebire de aceste patru volume, cartea de față este importantă nu numai prin numărul scrisorilor publicate, ci și prin arcul de timp pe care îl cuprinde (aproape cinci decenii). Prima secvență epistolară acoperă anii 1956-1957, prin urmare sunt din perioada tinereții lui Mircea Zaciu, din anii afirmării sale profesionale și culturale. „În aceste lungi și detaliate epistole – scria Marta Petreu –, întâlnim ce n-am avut cum vedea: un Zaciu tânăr, curtat de diverse doamne și având diverse aventuri, un Zaciu îndrăgostit, căruia îi place să danseze și care-și dorește o minune a tehnicii: un magnetofon! De fapt, este un Mircea Zaciu tânăr pe muchie cu maturizarea, care se gândește să se însoare, să aibă copii și, totodată, își simte destul de clar vocația formatoare” (Apostrof, nr. 12, 2013). În secvența a doua (1960-1984), rolurile se inversează: Mircea Zaciu este, pentru o perioadă, cel plecat, iar Octavian schiau cel rămas acasă. Al treilea capitol al corespondenței se consumă între anii 1990 și 2000. Pentru această perioadă, ni s-au păstrat și scrisorile trimise de Octavian schiau lui Mircea Zaciu, fiind vorba acum de un real dialog epistolar. Cartea relevă o prietenie exemplară, poate una dintre cele mai frumoase din cultura noastră, care ne duce cu gândul la prietenia dintre Creangă și Eminescu, în ciuda diferențelor de personalitate dintre cei doi: pe de o parte, vedem un Octavian schiau blând, împăciuitor, iertător, iar, pe de alta, un Mircea Zaciu vulcanic, zeflemitor („firea mea impulsivă”), foarte rănit în orgoliul propriu de atitudinea unor foști colegi și prieteni. Față de contemporanii săi, Mircea Zaciu a adoptat, se știe, o atitudine ironică, incisivă, vizibilă atât în cele patru volume de scrisori amintite mai sus, cât și în cele patru tomuri ale Jurnalului său. Prin urmare, unele aprecieri la adresa prietenilor și colegilor nu trebuie să ne surprindă. Întâlnim uneori ironia fină și umorul savuros. Înțelegem și cum a fost posibilă o prietenie atât de durabilă între două personalități diferite. „Adevărul e – îi scrie Octavian schiau, la 2 februarie 1992 – că m-ai obișnuit, încă din perioada mea berlineză, cu scrisorile tale dense, cu comentariul tău fin, ironic, uneori nostalgic, altădată aprins și neiertător cu tot ce este rău și josnic, dar totuși plin de căldură, liniștitor pentru un sensibil și niciodată împăcat cu gândul că se găsește atât de departe de ai lui și de țară, ca mine”, în timp ce Mircea Zaciu apreciază alte calități la prietenul său: „Cum era să mă fi supărat pe tine, care ai fost și ai rămas cel mai credincios prieten și adevărat frate în împrejurări grele pentru mine?” (5 februarie 1992). Iar la 8 februarie 1995, Zaciu îi scrie: „Ești, de fapt, singurul prieten adevărat, care ne-a întins o mână, ceilalți, amici, colegi, rude n-au făcut decât să ridice din umeri ori să ne compătimească (dar și invidieze), la urma urmelor. Nu știu cum aș putea să-ți răsplătesc vreodată binele ce-mi faci, crede însă că până la moarte îți voi purta cea mai vie recunoștință, împreună cu afecțiunea mea de totdeauna!” Lumea literară și politica, cea a Facultății de Filologie (de Litere), a Universității clujene în general, cu sute de personaje și personalități pomenite, sporesc interesul pentru această carte, iar autocenzura (amândoi erau convinși că scrisorile lor sunt interceptate și citite de Securitate) le impune un anumit stil. Având aproape 500 de pagini, cu un sumar ingenios conceput (întins pe 12 pagini!), în sensul că din fiecare scrisoare s-a excerptat un citat semnificativ, în locul numerotării simple a scrisorilor, cu 1.206 note de subsol, cu o atenție sporită acordată transcrierii fidele a textelor (sunt publicate cinci scrisori și facsimilate, față în față cu varianta tipărită, pentru a se putea vedea acuratețea transcrierii), cartea oferă un model privind modul în care trebuie publicat un document literar. O galerie de 32 de fotografii alb-negru și color, tipărite pe hârtie cretată, cu aspecte din viață și activitatea celor doi epistolieri, adăugă o valoare în plus volumului. Hârtia de calitate, corpul de literă ales (un adevărat răsfăț la lectură!), tehnoredactarea ingenioasă (redactor și tehnoredactor: Cristina Brait), coperta făcută de unul dintre cei mai mari graficieni contemporani (Konczey Elemer) vor asigura cărții succesul pe care îl merită.