Crearea si ruperea legaturilor afective

V-ați întrebat vreodată ce face ca zâmbetul unui bebeluș să fie atât de mișcător? Ce resorturi invizibile ne leagă unii de alții astfel încât, încă de la naștere, cei mai mulți dintre noi să aibă șansa de a fi primiți de niște brațe iubitoare? Descoperirea atașamentului de către John Bowlby, în a doua jumătate a secolului XX, a fost revoluționară pentru înțelegerea primei etape a vieții, dar și pentru psihopatologie și pentru reprezentarea reacțiilor în fața doliului, pierderii, separării. Pentru că puiul de om să supraviețuiască și să-și dezvolte potențialul cu care a venit pe lume, e necesară prezența afectivă a unei persoane, de regulă mamă, care în mod ideal oferă siguranță și încredere. Pierderea acesteia dereglează echilibrul atât de fragil al copilului și are consecințe în viața sa de adult. În aceste prelegeri, John Bowlby își face cunoscută și își susține teoria cu exemple din munca sa clinică și cu un limbaj accesibil, adresându-se deopotrivă specialiștilor, părinților și tuturor celor care doresc să pătrundă dedesubturile psihicului omenesc. John Bowlby, psihiatru și psihanalist englez, părintele teoriei atașamentului, și-a dedicat mulți ani din viața psihiatriei copilului și familiei la renumita clinică Tavistock din Londra. Cuprins 1. Psihanaliza și îngrijirea copiilor 2. O perspectivă etologică asupra cercetărilor în domeniul dezvoltării copilului  3. Doliul în copilărie și implicațiile sale în domeniul psihiatriei  4. Efectele ruperii atașamentului asupra comportamentului  5. Separare și pierdere în familie  6. Încrederea în sine și condițiile care o înlesnesc  7. Formarea și ruperea legăturilor afective  Fragment din carte: "O problemă de maxim interes atât pentru psihologia socială, cât și pentru cea clinică este natura și dezvoltarea relațiilor copilului cu alte persoane. În abordarea acestei probleme, psihologii tind să adopte una din cele două direcții: dacă sunt orientați către teorie și către zona experimentală, vor favoriza, probabil, una sau alta dintre teoriile învățării, dacă sunt orientați către zona clinică, vor urma una sau alta dintre direcțiile psihanalizei. Ambele abordări au dus la activități valoroase de a corela între ele rezultatele au fost puține și nu foarte reușite, elementul comun fiind lipsa mutuală de încredere și criticismul. Psihanaliștii au conceptualizat încă de la început relațiile sociale interumane ca fiind mediate de instincte care au rădăcini biologice și îndeamnă persoană la acțiune. Multe din teoriile psihanalitice au fost preocupate de aceste instincte, de apariția lor serială și treptată în ontogeneză, de organizarea lor treptată și nu întotdeauna încununată de succes, în întreguri de o mai mare complexitate, de conflictele ivite atunci când două sau mai multe sunt active și incompatibile, de anxietatea și vina earora le dau naștere, de apărările puse în joc pentru a le face față. Preocupați de aceste pasiuni umane primitive care, datorită mecanismelor brute disponibile pentru a le administra, sunt eapabile, așa cum știm din propria noastră experiență, să ne îndemne la acte pe care ulterior le regretam, psihanaliștii au fost adesea lipsiți de răbdare cu abordarea teoreticienilor învățării. Teoriile lor par să lase atât de puțin loc sentimentelor omenești și motivației izvorând din profunzimile inconștientului și ale iraționalului. Pentru clinician, teoreticienii învățării par să se străduiască mereu să înghesuie tone de natura umană intempestivă într-o cratiță minusculă de teorie pretențioasă. "