Cronici martiene

Puține sunt povestirile SF care combină o temă science-fiction standard cu o profundă sensibilitate umană. - Carl Sagan   Promisiunea unui nou început îi îndeamnă pe oameni să părăsească o lume aflată pe marginea prăpastiei și să colonizeze Planeta Roșie, aducând cu ei dorințele cele mai adânci, dar și temerile ancestrale, puternic înrădăcinate în conștiința umanității. Marte este modelată de preconcepțiile astronauților și ale coloniștilor care o explorează și își proiectează fanteziile asupra planetei, creând o civilizație care îi va ajuta să și-o amintească pe aceea lăsată în urmă. Fie că spune povestea unui pământean, a unui marțian sau a unei simple case, Bradbury demască ambițiile, slăbiciunile și ignoranța speciei umane într-o lume stranie și fascinantă, căreia omul nu îi aparține.    Rachetele veneau ca niște lăcuste, roind și coborând în vârtejuri de fum purpuriu. Iar din rachete alergau oameni cu ciocane în mâini, voiau să preschimbe lumea aceea stranie, să-i dea o înfățișare familiară locului, să înlăture toate ciudățeniile.  Fragment din cartea "Cronici marțiene" de Ray Bradbury: "Pământenii veniră pe Marte. Veniră pentru că erau temători sau neînfricați, pentru că erau fericiți sau nefericiți, pentru că se simțeau ca pelerinii sau pentru că nu se simțeau deloc așa. Fiecare avea motivul lui. Lăsau în urmă neveste rele, slujbe rele sau orașe rele; veneau ca să găsească ceva, să lase ceva sau să obțină ceva, ca să dezgroape ceva, să îngroape ceva sau să aducă ceva în pace. Veneau cu visuri mărunte, visuri mărețe sau cu niciun fel de vis. În majoritatea orașelor, degetul guvernului arată din afișe în patru culori: SUS VĂ AȘTEAPTĂ SLUJBE: MERGEȚI PE MARTE! Și oamenii înaintau, la început doar câțiva, căci majoritatea simțeau boala cea mare din ei, chiar înainte ca racheta să decoleze. Boala se numea Singurătatea, deoarece atunci când îți vezi orășelul natal micșorându-se până la mărimea pumnului, apoi a unei lămâi, apoi cât un vârf de ac și dispărând în jeturile de foc, simți că nici nu te-ai născut vreodată, că nu a existat niciun orășel, că nu ești nicăieri, de jur împrejur numai spațiu, nimic familiar, doar alte persoane necunoscute. Iar când statele Illinois, Iowa, Missouri și Montana dispar în oceanele de nori și, mai mult, când Statele Unite devin o insulă cețoasă, iar întreaga planetă Pământ începe să semene cu o simplă minge de baseball noroioasă, azvârlită cât colo, atunci ești singur, rătăcind prin pajiștile spațiului, în drum spre un loc pe care nici nu ți-l poți închipui. De aceea, nu a fost de mirare că primii oameni nu au fost numeroși. Încetișor, numărul lor a crescut, potrivit recensământului pământenilor aflați deja pe Marte. Cifrele ofereau sprijin și confort. Dar primii Singuratici s-au văzut nevoiți să trăiască numai cu ei înșiși..."