O poveste despre curaj și supraviețuire la Auschwitz. O poveste despre suferințele unui băiat aflat într-un moment teribil, într-un loc teribil. În tradiția romanelor Night, al lui Elie Wiesel, și Survival în Auschwitz, al lui Primo Levi, romanul de memorii al supraviețuitorului canadian al Holocaustului, Max Eisen, bestseller mondial, ne dezvăluie cu claritate și sinceritate hotărârea nestrămutată a autorului de a supraviețui unor situații imposibile și de a face cunoscute în fața lumii ororile de la Auschwitz. Umanitatea și generozitatea lui strălucesc în aceste pagini de mare forță – amintirile personale ajung la suprafață pe măsură ce povestește despre cruzimea gardienilor SS, dar și despre bunătatea și eroismul zilnic al colegilor săi prizonieri, cu toții victime ale unui sistem creat pentru degradare, dezumanizare și, în cele din urmă, moarte. Fragment din cartea "Cu prețul vieții", de Max Eisen "În ziua plecării, ne-am adunat puținele bagaje și am fost duși în zona de încărcare, unde așteptau vagoanele pentru vite. Acolo ne așteptau jandarmii ungari. După ce am fost urcați, trenul a pornit de la fabrica de cărămidă, aflată în suburbiile orașul Kassa, spre gara principală, situată la mică distanță. Odată ajuns acolo, fiecare vagon a primit câte o găleată cu apă de băut și o altă găleată goală, pentru a fi utilizată ca toaleta. Apoi ușile au fost închise și încuiate. Simțurile îmi spuneau că suntem în pericol. Cee se întâmplă cu noi și unde urma să ajungem? În copilăria mea, trenurile însemnau stabilitate. În fiecare dimineață, când auzeam fluieratul trenului care aducea în orașul meu elevi veniți de departe, știam că era momentul să plec spre școală cu prietenii mei. În fiecare după-amiază, trenul fluiera din nou și îi ducea pe elevi înapoi, acasă, spunându-ne că școala s-a terminat. Trenul mă mai ducea și la ferma familiei mamei mele din Kolbasov, în vacanța de vară; unchiul meu Herman aștepta întotdeauna la gară cu o căruță și doi cai nerăbdători. Stăteam pe capră alături de el și luăm frâul, trăind un sentiment de libertate și de bucurie. Nu putea exista un contrast mai mare decât cel dintre aceste amintiri plăcute și plecarea de la fabrica de cărămidă cu acel transport. În fiecare vagon erau înghesuiți câte o sută de oameni și bagajele lor. Eram striviți unul de altul și nu era loc decât pentru stat în picioare. Abia dacă puteam respira, căci căldura atâtor trupuri făcea aerul insuportabil. Situația era dezumanizantă, descurajantă și devastatoare, atât psihic, cât și fizic. Pentru ventilație nu există decât o deschizătură mică, aproape de tavan, cu gratii. Apa s-a terminat aproape imediat și n-a mai fost înlocuită. Găleata pentru toaletă nu era golită, pentru că ușa nu era deschisă niciodată, iar putoarea pătrunsese în întregul vagon. Bagajele noastre, lăsate pe podea, erau acoperite de gunoi. Nu mă puteam apropia de părinții mei, iar ei nu mă puteau proteja. Mă simțeam singur, copleșit de mirosul de urină și de materii fecale. Nu mă puteam ușura din cauză că vagonul era extrem de aglomerat și îmi lipsea intimitatea. Gemetele oamenilor care erau claustrofobi sau în durere erau dezolante."
