Cum sa cresti un copil sigur de sine

 Părinții din ziua de astăzi simț în mod constant presiunea de a fi "perfecți". Însă, încercând să facă totul "ca la carte", ei pierd din vedere ceea ce copiii au realmente nevoie pentru siguranța lor afectivă, afirmă autorii cărții de față. Creatori ai eficienței metode de parentaj "Cercul Siguranței", cei trei psihoterapeuți americani îi învață pe părinți (dar și pe psihologi) cum poate fi păstrat echilibrul între dorința de a proteja copilul și nevoia acestuia de autonomie, ce fel de nevoi emoționale poate exprima sugarul sau copilul aflat în dificultate, dar și în ce fel părintele poate să-și ajusteze propriul stil de parentaj, dând dovadă de flexibilitate, de o mai bună înțelegere de sine și de disponibilitatea de a învăța din greșeli. Plină de cazuri sugestive, de instrumente intuitive ("muzica rechinilor", "Mâinile care susțin Cercul Siguranței" etc.) și de teste de autoevaluare, cartea oferă soluții pentru crearea și întărirea atașamentelor sigure între părinții și copii.    Kent Hoffman, Glen Cooper și Bert Powell, psihoterapeuți de orientare psihanalitică, având peste 30 de ani de experiență în tratarea copiilor și adolescenților, activează în cadrul centrului Circle of Security International din Spokane (Washington), formând părinți și psihologi în metoda de intervenție "Cercul Siguranței", bazată pe teoria atașamentului.    Christine M. Benton este o scriitoare profesionistă din Chicago.     Fragment din volumul "Cum să crești un copil sigur de sine" de Kent Hoffman, Glen Cooper și Bert Powell:       „Încrederea dobândită de timpuriu radiază pe tot parcursul vieții. Acest copil de șase ani s-a înconjurat din nou de răspunsul plin de atenție și grijă al părinților săi, o resursă care îi e cunoscută încă din momentul nașterii. Ceea ce a trăit ea în primii ani de viață a fost o armonizare și o sensibilitate care i-au îngăduit să se simtă în siguranță și să aibă încredere în căminul ei ocrotitor. Copiii mici au nevoie să știe că pot conta pe cineva care are grijă de nevoile lor fizice și emoționale. Încrederea în sine și în alții se construiește în mod invariabil din experiențele timpurii de disponibilitate și sensibilitate ale cel puțin unuia dintre părinți — cu alte cuvinte, din siguranța dată de atașament.     În domeniul psihologiei dezvoltării, formarea unui sentiment coerent al sinelui — personalitate, identitate și așa mai departe — este, firește, un țel esențial. Când un părinte reacționează cu sensibilitate și căldura la nevoile cele mai timpurii ale copilului, șinele se formează cu fiecare interacțiune, exact așa cum lumânarea se îngroașă cu fiecare scufundare în ceară.     Cheia rezidă tocmai în interacțiune; în cadrul acestei prime relații, individualitatea bebelușului se cultivă și se perpetuează în toate celelalte relații pe care le dezvoltă de-a lungul vieții. Când atașamentul este unul securizant, toate abilitățile psihologice ale copilului în creștere sunt hrănite pentru a crea un sine coerent — ale cărui amintiri individuale și imagine de sine vor fi în acord cu istoricul său de viață.     Poate părea paradoxal că putem căpăta un sentiment solid al sinelui doar puși în context cu ceilalți. Dar poate nu e câtuși de puțin paradoxal: Cum își dă seama un copil că e o ființă de sine stătătoare dacă nu înțelege că în „noi" există un „eu"și un „tu"? Atașamentul securizant față de un adult ocrotitor le oferă bebelușilor sprijinul de care au nevoie pentru a deveni indivizi autonomi, fără să fie supuși stresului și confuziei aduse de faptul de a fi singuri și neajutorați. Pentru a parcurge procesul adesea dificil al formării sinelui, bebelușii au nevoie de un „altul" care să poată înțelege totul cu empatie și care să îi ajute să își regleze emoțiile. În multe dintre experiențele pe care le traversează copilul, acelea în care este alinat, liniștit, stimulat cu sensibilitate, calmat, e ca și cum i s-ar închega și fortifică șinele, expus fiind în mod repetat unui mediu ocrotitor și unei relații de calitate.     Pentru un bebeluș, a nu fi singur înseamnă conservarea vieții. Dar cercetătorii din domeniul atașamentului, cât și cei din domeniul teoriei relațiilor de obiect afirmă că supraviețuirea înseamnă mai mult decât o inimă care bate și un stomac plin. Bebelușii au impulsul de se conectă la acea persoană disponibilă, care îi poate ajuta să deslușească universul haotic în care s-au trezit. A nu găsi această legătură lasă în sufletul lor un vid înspăimântător. Psihanaliștii, între care Donald Winnicott, numeau teroarea de a fi singur sau de a fi abandonat ca pe una dintre „agoniile primitive".”