Cum sa traiesti vesnic

    Sam Oliver McQueen are 11 ani și este bolnav de leucemie. Jurnalul lui este o mărturie înduioșătoare despre dorințele și frământările unui copil care știe că nu mai are mult de trăit, dar care celebrează viața prin fiecare gest și gând.      Romanul de debut al scriitoarei britanice Sally Nicholls a câștigat numeroase premii literare, printre care Waterstones Children’s Book Prize, Concorde Book Award și Luchs Prize pentru „Cea mai bună carte a anului” în Germania.     Fragment din romanul "Cum Să Trăiești Veșnic" de Sally Nicholls:     “4 februarie. CUM AM DETURNAT TELEFONUL     Au trecut două nopți de-atunci. Felix e tot în spital. Am încercat să aflu ceva de la Annie când a venit să-mi dea trombocitele, dar mi-a spus că nu știe nimic. Când a revenit, doamna Willis m-a întrebat dacă mai scrisesem la cartea mea. I-am spus că nu, deși am scris. În loc de lecții, n-am făcut decât să jucăm Othello. Aș vrea să nu mă fi apucat niciodată de scris cartea asta idioată despre cum e să fii bolnav. Nu mi se mai pare amuzant deloc. I-am zis mamei s-o sune pe mama lui Felix ca să afle ce se întâmplă, dar n-a vrut. Mi-a spus că Gillian avea destule pe cap și fără s-o mai sâcâim noi.     — Dar cu mine cum rămâne? am întrebat eu. Și eu îmi fac griji. Măcar ea e acolo. Nu putem să mergem să-l vedem?     — Nu, mi-a răspuns mama. Nu se simte deloc bine, Sam. N-ar vrea să-l vezi așa. Și nici noi nu vrem să iei vreun virus, înțelegi?     Îmi venea să urlu. E îngrozitor de nedrept. Una e să spui că nimeni nu poate să meargă, dar să spui că numai eu nu pot să merg pentru că m-aș putea îmbolnăvi e groaznic. În plus, n-are nicio logică. Se presupune că ar trebui să fiu mai rezistent la infecții, dacă tot am o super-armată de rezistență din globule albe.     — Asta-i discriminare! am ripostat eu. Și, apropo, oamenii sunt contagioși doar când se îmbolnăvesc prima oară, nu și mai târziu. (Nu eram întru totul convins de adevărul spuselor mele, dar le-am dat drumul.) Și ar vrea să fiu acolo, să știi! Așa a zis.     — Sam..., a spus mama și a întins mâna către mine, dar eu m-am ferit.     — Nu! am țipat. Nu-i corect!     Mama a oftat.     — Nu, a spus vlăguită. Nu-i corect, dar așa stau lucrurile și nu-ți rămâne decât să te împaci cu gândul.     — Nu! am țipat și am împins-o.     Apoi m-am repezit în hol și am trântit ușa. Am ridicat receptorul și am început să formez numărul. Nu știu numărul de mobil al mamei lui Felix, dar îl știu pe cel de-acasă. Mama a venit după mine și a văzut ce făceam. A dat să-mi ia telefonul din mână. Am tras de el până firul s-a întins la maximum. Telefonul a căzut de pe masă și a aterizat pe podea cu o bufnitură.”