O insula numai a noastra

    Un roman extraordinar despre familie și prietenie, scris de una dintre cele mai talentate prozatoare britanice, Sally Nicholls.    Jonathan, Holly și Davy sunt trei frați care au rămas orfani. Moartea mamei lor i-a lăsat nu doar cu un gol imens în suflet, ci și singuri în fața provocărilor vieții de zi cu zi. Până într-o zi, când lucrurile iau o întorsătură neașteptată. O mătușă bătrână, bogată și excentrică îi lăsă lui Holly niște fotografii care ar putea să-i ajute pe copii să găsească o moștenire ce le-ar rezolva toate problemele. Doar că ei nu sunt singurii care caută comoara...     Fragment din romanul "O insulă numai a noastră" de Sally Nicholls:     “— Uitați-vă! a spus Kate.     Era un inel uriaș alcătuit din pietre, fiecare de două sau de trei ori mai înaltă decât un om, proiectându-se solitare și bizare în lumina dimineții.     — Ce sunt astea? a spus Davy.     — Megaliți, a spus Kate. Au mii și mii de ani. Oamenii care au ridicat pietrele astea erau de mult timp aici când au venit românii.     — De ce le-au ridicat? a întrebat Davy.     Dar Kate nu știa.     — Nimeni nu știe, a spus ea. Nu-i fain?     Niciunul dintre prietenii lui Jonathan din Londra nu crede că e fain să nu știi ceva. Lor le plac faptele, datele și răspunsurile. Dar eu eram de părere că ea avea dreptate. Să nu știi e un pic palpitant.     — Toate pietrele sunt vechi, a spus Jonathan.     Era morocănos pentru că încă nu-și băuse cafeaua.     Kate a râs.     — Nu mă pot hotărî dacă ce-ai zis e foarte profund sau foarte prostesc, a spus ea.     Orășelul de unde plecau feriboturile se numea Kirkwall. Era cel mai mare oraș din Orkney, dar tot mic era. De exemplu, chiar și cea mai lungă stradă comercială era cam jumătate din cea pe care locuim noi în Londra. Orașul era doar o adunătură de case joase, îngrămădite în jurul portului. Chiar și portul era minuscul. Avea bărci de pescuit, iahturi și niște chei de unde urma să plece feribotul nostru – și cam atât.     — Adică cum cam atât? s-a mirat Kate, ca și cum insultăm insula ei privată. Uite! O catedrală! O catedrală roz! Chiar acolo!     Am analizat cu atenție catedrala lui Kate.     — Nu e foarte roz, am spus. Mai mult un fel de maro rozaliu.     — Credeam că o catedrală e mai mare de atât, a remarcat Davy.     — Sunt mai mari, a spus Jonathan. Vino să vezi Catedrala Saint Paul, femeie. Aia e o catedrală în toată regula.     — Mda, a spus Kate. Dar în Londra există Muzeul Wireless din Orkney? Nu cred.”