Un thriller pasionant, plin de aventură, conspirații și romantism, o poveste despre curaj în fața încercărilor vieții și despre un destin schimbat pentru totdeauna de forța unei pasiuni. Nimic nu l-ar fi putut face pe Mauro Larrea sa presupună că averea pe care o strînsese în ani întregi de eforturi încrîncenate și de riscuri asumate avea să se năruie dintr-o singură lovitură năprasnică a sorții. Sufocat de datorii și de incertitudine, își investește ultimele resurse într-un proiect riscant, dar care îi dă speranța că s-ar putea pune din nou pe picioare. Asta pînă ce tulburătoarea Soledad Montalvo, soția unui negustor londonez de vinuri, intră în viața lui învăluită în lumini și umbre, tîrîndu-l într-o nebănuită aventură. Din tînăra republica mexicană în splendida Havană colonială, din Antile pînă în Jerezul sfîrșitului de secol XIX, cînd exportul de vinuri către Anglia a transformat orașul andaluz într-o enclavă cosmopolită și legendară – prin toate aceste decoruri ne poartă Cumpătarea, un roman ce vorbește despre victorii și înfrîngeri, mine de argint, intrigi de familie, podgorii, crame și orașe magnifice, a căror splendoare a fost măcinată de trecerea timpului. Fragment: “Pe bulevardul frumos care se deschidea spre golf era lume puțină, așa că alegerea fusese nimerită. După-amiază, când soarele urma să apună și căldura să se ogoiască, aleea avea să se umple de suflete: cupluri și familii, soldățime și ofițerime, tineri spanioli abia sosiți pe insula să-și caute norocul și ilumoase creole la vârsta măritișului. Dar, pentru moment, pe esplanada nu erau decât câteva figuri solitare. A așteptat-o cu coatele sprijinite pe formele fanteziste din fier forjat care despărțeau uscatul de apă, pe când vălurelele i se spărgeau ritmic la picioare. Ea a întârziat mai mult de jumătate de ceas și a sosit expunându-și în șareta imaginea refăcută de doamna cu aplomb: avea chipul pudrat, părul strâns, iar fusta amplă a rochiei de un galben canar i se întinsese de-o parte și de alta în trăsurică, astfel că ultimele dantele ale juponului ajungeau până la o jumătate de palmă de pământ. În poală, cu o fundă mare din atlaz între urechi, ținea cățelușa care lătrase îndrăcit în spatele ușii în cele câteva minute cât stătuseră împreună în casă. Ca o bună havaneză adoptivă și așa cum li se întâmplă adeseori și compatrioatelor ei mexicane, să coboare din șareta în plină strada publică și să pășească cu escarpenii din mătase prin glodul prăfuit i se părea Carolei Gorostiza la fel de necuviincios cum ar fi fost să rămână în pielea goală în fața altarului din catedrală. De aceea, de cum a sosit, a oncediat vizitiul cu un simplu gest și a rămas așezată în trăsurică. Mauro Larrea, la rându-i, nu s-a clintit. Drept, în gardă. - Fă-mi favoarea de a nu mai apărea în casa mea, domnule dragă. Niciodată. Acesta i-a fost salutul. Dar nici minerul n-a umblat cu ocolișuri. - Ați analizat ceea ce v-am dezvăluit la teatru?”
