Știu că n-ar trebui să povestesc eu, deși manuscrisul acesta numai mie mi-e destinat, cu ce zel m-am trudit să fac progrese în cele mai mici amănunte ale nenorocitei de stenografii, ca să răspund așteptărilor Dorei și încrederii mătușilor ei. Voi adăuga doar, pe lângă cele spuse despre stăruința mea în acea epocă și despre răbdătoarea energie ce de atunci începea să fie fondul caracterului meu, că mai ales acestor însușiri le-am datorat mai apoi fericirea izbânzii. M-am bucurat de multă fericire în treburile acestei vieți. Mulți oameni au muncit mai mult decât mine fără să aibă atâta succes. Dar n-aș fi putut desăvârși ceea ce am săvârșit fără obiceiurile de punctualitate, de ordine și de silință pe care începusem să mi le însușesc și, mai ales, fără capacitatea, dobândita atunci, de a-mi concentra toată atenția numai asupra unui singur lucru, fără grijă de ceea ce avea să urmeze, poate, imediat. Martor mi-e Dumnezeu că nu scriu toate acestea ca să mă laud! Ar trebui să fii un sfânt ca să n-ai de regretat, perindându-ți toată viața, cum fac eu aici, pagină cu pagina, multe daruri lăsate în părăsire, multe prilejuri bune pierdute, multe greșeli și multe stângăcii. Poate că am întrebuințat rău, că toate darurile cu care am fost înzestrat. Vreau să spun doar atât: că, de atunci, tot ce am avut de făcut pe lumea asta am încercat să fac bine; că ori de câte ori am întreprins ceva, m-am dedicat trup și suflet acelui lucru și că, în lucrurile rnici, ca și în cele mari, am mers pururea la țintă. Nu cred că este cu putință nici pentru cei cu mare trecere să reușească, dacă n-au, pe lângă talentul lor natural, calități simple, tărie, putere de muncă și, mai cu seamă, o îndreptățită încredere în izbândă. Nu-i nimic mai tare pe lumea asta ca voința.
