De prin parcuri adunate

La o oră după operație, așezat incomod pe patul unei camere de la parter, legat de o mie de tuburi conectate la tot felul de aparate de reanimare, priveam, prin ușa larg deschisă (era în august), parcul spitalului. Vedeam, dincolo de gardul verde care-l separă de parcul orășelului, oameni plimbându-se, certându-se, îmbrățișându-se… mă rog!, forfota obișnuită a parcurilor din lumea întreagă. Priveam și mă întrebam: „Am să mai fac și eu așa, vreodată?” Ca un răspuns la întrebarea mea profundă, apăru, în cadrul ușii deschise, o veveriță foarte roșcovana, cu o coadă stufoasă mai mare decât ea, care-i folosea drept sprijin pentru poziția „în picioare”, pe care o adoptase ca să mă privească. Fragment din cartea "De prin parcuri adunate" de Alcaz: "Odeții și Odilii   În plimbările mele, de-acum obișnuite, în jurul lacului era imposibil să nu-i remarc. Impunători, maiestuoși, eleganți - alunecarea lor pe apă avea ceva magic, care nu ținea de mecanică palmelor. Erau parcă împinși de o forță fluidă care le permitea să-și păstreze această ținută măreață, distanța, aproape snoabă. Care mă intimida, recunosc. De aceea, nici n-am îndrăznit apropii sau mai precis, să mă apropii eu de ei. Așezat pe o bancă, în fața jețului de apă din mijlocul lacului, imitație modestă a jetului de pe lacul Leman din Geneva, îi vedeam - mereu împreună - făcându-și plimbările rituale, în lung și în laț, parcă indiferenți de lumea din jur. Dar observațiile mele cotidiene au dezvoltat în mine un sentiment de nemulțumire, care mi-a dat curajul să-i abordez. Eram în luminișul rătustelor, care - de cum apăream - se golea ca prin minune, încercările mele repetate de a relua legăturile cu Donald & Co. eșuau de fiecare dată lamentabil. N-aș fi crezut niciodată că rasa rățoasă poate fi atât de ranchiunoasă."