Despre bolile filosofilor: Cioran

Ediția a III‑a, revăzută și adăugită   „Unii oameni care l-au cunoscut pe Cioran l-au descris ca pe-un geniu. El însuși a vorbit despre sine numai ca despre un om de-o nervozitate și de-o emotivitate ieșite din comun. Și a fost convins că, față de promisiunile și proiectele lui din tinerețe, n-a făcut mare lucru. Eu cred că el ne dă o foarte precisă descriere a omului și-a condiției umane la ieșirea (poate ar trebui să spun: la expulzarea) din epocă și mentalitatea teologică și teleologică. Din epoca în care omul se mai raporta, prin șoapte ori prin urlete, nu contează, la Dumnezeu. La transcendent. Cred că lungă epoca pe care o numesc teologică se cam apropie, măcar pentru civilizația euro-atlantică, de sfîrșit, dacă nu cumva s-a și sfîrșit. Cum o să facă față omul golului care se naște pe măsură ce ideea de transcendent se spulberă cu totul în vînt, iar el știe asta? Ce se va întîmpla cînd toată lumea își va da seama? Ce va pune omul în loc? Nu știu. Dumnezeu, scrie la un moment dat Cioran, dovedind c-a intuit problema acută a acestei epoci de trecere, a fost o soluție și nu se va găsi niciodată una la fel de mulțumitoare. Deși putem să spunem că s-a aflat foarte aproape de formularea problemei, dar nu și de dezlegarea ei, mă tem că nici Cioran – care, în privința lui Dumnezeu, s-a zbătut între nu și da, da și nu, iar în secret a sperat din inimă: da – n-ar fi știut să răspundă la întrebarea asta.” (Marta Petreu)