Despre copilarie cu

    La rugămintea fiicei ei, care voia „să păstreze câteva amintiri de la mama ei cam ciudată“, Francoise Dolto, renumita specialistă în psihanaliza copilului, trece în revista propria copilărie și tinerețe. Își reamintește nu numai perioada de început a vieții, petrecută într-o familie cât se poate de normală, ci ne dezvăluie și o mulțime de anecdote savuroase, vesele sau triste, ce pot la fel de bine să formeze sau să distrugă un copil. De unde și vocația sa precoce, căci încă din adolescență spunea că vrea să fie „un medic care să rezolve problemele copiilor – probleme ce nu pot fi considerate boli adevărate, fiind mai degrabă legate de neînțelegerile din familiile în care viața celor mici este complicată, în condițiile în care ar putea fi atât de simplă“. Departe de a fi un text științific, pur teoretic, cartea este o mărturie autobiografică, din care răzbate libertatea și pasiunea.       Fragment din volum:       “Câți ani aveai?     Aveam cinci ani și jumătate atunci când a început războiul și șapte ani și jumătate când unchiul Pierre a fost ucis. Era căpitan al batalionului de vânători de munte. Acela a însemnat adevăratul doliu; acolo n-a mai fost vorba despre întrebări abstracte. Era ceva absolut diferit. Ceea ce este ciudat e caracterul abstract al întrebărilor care te frământă: moartea e ceva abstract. Atâta vreme cât nu vezi oameni murind, ci doar asiști la înmormântări, nu știi ce anume înseamnă ea; și până atunci nu fusese vorba despre persoane foarte dragi.     Totuși, mă mai confruntasem cu așa ceva... Cred că problema s-a mai pus când a murit bunicul meu, tatăl mamei. Aveam patru ani atunci, dar nu-mi mai amintesc cum a fost. Mi-l aduc aminte viu, în grădina lor, dar de momentul morții lui nu-mi mai amintesc deloc, deloc. Îmi amintesc, în schimb, de pasarelă... și e foarte importantă pasarelă aia, pentru că lucrurile acelea se întâmplau înainte de a ne fi mutat, deci înainte de nașterea lui Philippe, iar el s-a născut la trei luni după moartea bunicului. Așadar, treburile acelea se petreceau înainte de a fi împlinit patru ani și jumătate. Probabil că mi-am pus toate acele întrebări de pe la aproape patru ani și până la patru ani și vreo trei luni. Prin urmare, îmi dau seama acum, preocupările mele apăruseră după moartea bunicului din partea mamei. După aceea, n-am mai mers pe pasarelă, sau doar foarte rar, pentru că locuiam în altă parte. Înainte, trebuia s-o luăm pe pasarelă ca să mergem la plimbare; după aceea, făceam asta doar când ne plimbam după orele de școală, clădirea fiind aproape de pasarelă: atunci, urcam uneori pe ea, dar, în general, ne duceam direct acasă după terminarea orelor. Și apoi, întrebările mele legate de moarte apăruseră cu mult înainte de începerea școlii, ba chiar înainte de a fi învățat să citesc."