Despre inima si alte eseuri

Suntem confiscați de „actualitate”! Adică de „știri”, „analize” politice, informații de ultimă oră, confruntări de partid și reportaje de front din peisajul instituțional al momentului. Toate „fierbinți” și trecătoare. Cartea de față încearcă să iasă din strânsoarea acestor actualități evanescente (inactuale în fond, de vreme ce se uită în câteva zile), pentru a sonda teritoriul unor aparențe „inactualități”: cele despre care nu prea vorbim, în ciuda relevanței lor universale și a impactului lor constant asupra vieților noastre. „Inactualități” care ne macină subliminal, care constituie, de fapt, substanța inevitabilă a căutărilor, spaimelor și nedumeririlor noastre. Nu promit că, la capătul lecturii, cititorul va fi „edificat” asupra problemelor de care m-am ocupat: rostul și istoria inimii, neliniștile și promisiunile bătrâneții, meteahna prostiei, sensul răului. Dar va regăsi, poate, un repertoriu de întrebări acute, cu a căror țesătură nu mai apuca, „ocupat” cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice, în afara hărțuielii cotidiene. Fragment din carte: "Resimtim, adesea, sentimentele drept ceea ce e mai adânc în noi. Iubirea, afecțiunea, bucuria sunt lucruri care se trăiesc și se exprimă, în primul rând, în spațiul intim al inimii. Inima apare, în acest context, ca un adevărat „concentrat" al persoanei: „a vorbi din inimă" înseamnă „a vorbi din rărunchii ființei". Ceea ce suntem în mod esențial este ceea ce inima noastră ne face să fim. Cu alte cuvinte, inima e expresia supremă a identității noastre, e ceea ce e mai adânc și mai specific în noi. Ideea aceasta a apărut de foarte multă vreme în spațiul occidental și, ca reper originar al acestei accepțiuni a inimii, e dat Sfântul Augustin. Cel din Confesiuni. Suntem în secolele IV și V. Cine vorbește în confesiunile lui Augustin și, în general, într-o mărturisire? Vorbește ființa cea mai intimă a mărturisitorului, adică inima: „Cor meum ubi ego sum quicumque sum". Inima, partea cea mai dinlăuntru, locul în care sunt ceea ce sunt. Așa cum inima, ca sediu al pasiunilor, se asocia, colateral, cu tema sentimentalismelor, inima ca sediu al persoanei declanșează tema interiorității și a subiectivității. Ideea e că, pe măsură ce mergi mai spre adâncul tău, mai spre interior, dai peste ceva care ți-e cu adevărat „propriu", dai peste eul tău unic, de obicei ascuns sau nemanifest. Așa se naște, pornind de la „interioritate" și „subiectivitate", tema eului, respectiv tema rupturii între „eu" și tot ce nu e eu. Când ajungi la limita interiorității tale, ajungi într-un spațiu unde ești singur, singur cu tine însuți. Și tot ce nu e legat direct de tine însuți, tot ce este în afara eului tău îți este mai mult sau mai puțin străin. Suntem, prin această experiență, la obârșia rupturii între subiect și obiect, care este una dintre obsesiile caracteristice ale gândirii omenești, mai ales în Europa. Tot ce nu e legat de ființa mea intimă îmi apare ca ceva distinct, „îndepărtat". Subiectivitatea mea, eul meu, mă separă de lume, creează o tensiune, un „divorț", între mine și exterioritatea mea. Pentru că s-a localizat în inima un spațiu al interiorității absolute, s-a putut, dintr-odată, opune acesteia o exterioritate absolută: lumea din afară. "