Despre patimi si rugaciunea mintii

Omul – vedem acest lucru, îl trăim – vrea ceva, caută ceva. Și în vreme ce de multe ori cineva poate fi epuizat trupește, este ostenit, cade, în altă privință, însă, dacă vreți să-i zicem duhovnicească, el continuă să caute. Acest lucru este inevitabil, întrucât omul este făcut ca să trăiască și mai ales să fie mereu în mișcare, în lucrare, să funcționeze mereu, și atunci când merge pe o cale greșită se va afla desigur tot în mișcare, însă într-o astfel de mișcare care îi va pricinui înlăuntrul său un gol și stres, va apărea înlăuntrul său ceva care îi provoacă insatisfacție și o stare chinuitoare.   Vedeți ce se întâmplă astăzi? Ne îngrijim să facem una, alta, să mergem într-acolo, să mergem încoace, să auzim una, să auzim alta. Uitându-ne puțin asupra acestei mișcări a omului, asupra acestei stări de insatisfacție, a acestei căutări, vom vedea că sărmanul om este un alt Sisif. Acesta, după cum știți, a fost osândit în iad să împingă o piatră mare pentru a o urca în vârful unui deal, însă vârful dealului era atât de îngust, încât imediat ce urcă piatra acolo era cu neputință ca ea să stea în loc și se rostogolea la vale, iar Sisif începea din nou urcușul împingând-o.   A doua realitate dată a omului: făcut ca să trăiască Altă realitate dată este aceea că omul este făcut de Dumnezeu ca să trăiască. Este astfel plăsmuit încât, într-un anume fel, să nu aibă nicio legătură cu moartea, să nu aibă nicio legătură cu dispariția. Este făcut să vieze, să aibă viață. Că vrea sau nu vrea, astfel stau lucrurile.   Care este urmărea acestei realități, atunci când omul nu își găsește viața în Dumnezeu și când constată ceea ce constată el înlăuntrul său? Urmărea este că omul se află necontenit într-un coșmar: teama de a nu-și pierde viața.   După cum știm foarte bine, toți căutăm acest lucru: să nu fie război, să nu ne pierdem viața, să nu ne îmbolnăvim de cancer și să ne pierdem astfel viața, să nu dea vreo mașină peste noi și să ne pierdem viața. Trec anii și, după cum știm, simțim că ni s-a dus viața, și acest lucru ne înspăimântă. Vede cineva riduri pe față sa și se înspăimântă; începe să simtă durere într-o parte, alta în altă parte și se înspăimântă. Trăiește mereu cu coșmarul temerii de a-și pierde viața. Cum poate omul să aibă odihnă, pace, atunci când trăiește necontenit cu această teamă? Teama nu-l lăsă pe om să iubească. „Iubirea desăvârșită – spune Evanghelistul Ioan – alungă frică.” Prin urmare, atunci când există teamă nu poate exista iubire. Altceva sunt pseudo-iubirile dintre noi. Iubirea adevărată a lui Dumnezeu „scoate afară”, aruncă departe teamă. Dacă teama e de față, aceasta înseamnă că nu există iubire. Și știm foarte bine că această teamă, într-un fel sau altul, este o moarte prezentă. Este că ceva care lucrează în noi necontenit și ne amintește că există pericolul, moartea, stricăciunea. Înțelegeți ce chin se poate naște în om din cauza acestei realități date.