O carte adevărată îți desfășoară înaintea ochilor toate interesele tale vitale, ca o oglindă fosforescență a propriului corp, cu opacități și străluciri, cu suavitați și excrescențe, cam așa cum constelația Orion le apare unora desenată în cele mai vizitate locuri de pe pământ. La urma urmelor însă esențial rămâne răspunsul pe care o carte îl poate da unei întrebări vitale, chiar neformulate. Ce îmi spune mie – cititor de la începutul secolului al XXI‑lea, dar care nu va trece dincolo de jumătatea lui – cartea aceasta desfășurată ca un papirus în care întru încet, tatonând, și pe care‑o închei brusc, oricât aș prelungi momentul? […] Ce îmi spun, mai ales, Detectivii sălbatici sau 2666 de Roberto Bolano, cele două cărți care, într‑un moment de răgaz, m‑au făcut să revăd, altfel, tot ce am citit (sau am trăit) în ultimii ani? Da, ar trebui s‑o spun răspicat, cărțile acestea ale lui Bolano mi‑au activat aproape spațial – de la București la Barcelona și retur, din Ciudad de Mexico până la Caborca, în deșertul Sonora, și de la Tel Aviv până în întunecatul Ciudad Juarez, unde mai mult se moare decât se trăiește – toate punctele nevralgice ale lecturilor și ale întâmplărilor neîntâmplătoare din ultimii ani. O să vă povestesc de ce. Până atunci, cât Detectivii sălbatici se mai află încă în librării, merita, cred, să faceți încercarea, pe cont propriu… - Simona Soră, Harta vie, Dilema veche E greu să scrii despre «literatura disperată», despre viață sau despre cititorii lui Bolano. Cărțile sale sunt, la zece ani de la dispariția lui, recompuse și recitite (așa cum și‑ar fi dorit Cortăzar cu Rayuela) din toate direcțiile posibile; viața lui e urmărită cu lupa – din Chile (de unde a plecat devreme și unde s‑a întors târziu, pentru puțină vreme) în Mexic (unde și‑a trăit tinerețea poetică și unde a încercat, împreună cu așa‑zișii infrărealiști, să zboare creierii culturii oficiale), apoi la Barcelona, unde a și murit, prea devreme. Și cititorii lui Bolano sunt o specie aparte. Dacă‑i dăm deoparte pe cei atrași, fără să știe de ce, de gloria postumă a scriitorului chilian, dar și pe aceia hiperconștienți, cei care au contribuit decisiv la această gloriolă (și care suferă uneori de bolăniță, inflamare tratabilă), rămânem cu «cititorul disperat». E acel cititor care citește toate cărțile unui scriitor, își dă ultimii bani pe câte‑o carte, stă întotdeauna de cealaltă parte a paginii ce tocmai se scrie și pe care, uneori, scriitorul îl chiar descrie, pentru conformitate. Literatura nu poate povesti altceva decât propria ei dispariție – pare să spună Bolano în ultimele lui două cărți – iar căutarea ei nu e decât o formă de proliferare orizontală pe sute și sute de pagini transparente. În Detectivii sălbatici se povestește, e drept, mai degrabă, dispariția a doi poeți – Arturo Belano și Ulises Lima, plecați amândoi în căutarea adevăratei „mame a poeziei mexicane“, suprarealistă Cesarea Tinajero, pe care o și găsesc, în deșertul Sonora, în pielea unei matroane de peste 120 de kg. Poezia însă poate lua orice formă. - Simona Soră, Din partea mexicană a planetei Pământ, Dilema Veche
