Diabolic: Am murit, din fericire 5

Tânăra Oriană moare într-un accident, chiar în ziua nunții ei. Pentru oricine, acesta ar părea sfârșitul. Nu și pentru ea. Se întoarce ca recuperator de suflete, însă nu la vechea viață și familie, pentru care trebuie să rămână moartă, ci la una cu totul nouă. Răsfățul și confortul, considerate garantate mai înainte, se duc acum pe Apa Sâmbetei. Va trebui să lupte pentru a-i salva pe ceilalți, dar și pe sine. Apar noi prieteni, noi dușmani și… prima iubire? Există viață după moarte? Unii vor spune că da, alții că nu. Dar există un răspuns la care cu siguranță nu v-ați gândit. Există recuperatorii de suflete. Smulși din existențele lor, sunt aruncați în altele, neîntrebați de nimeni, fără să li se ceară acceptul. Trebuie doar să se supună legilor celor de Dincolo. Iar unii aleg răzvrătirea…   În acest volum, Oriana ajunge într-un impas fără precedent. Lipsită de ajutorul neprețuit al lui Marc, este nevoită să înfrunte singură noile obstacole care îi apar în cale. Fragment din cartea "Diabolic: Am murit, din fericire 5" de Theo Anghel "Dacă nu mi-ar fi ars călcâiele să dispar de acolo cât mai iute cu putință, mi-aș fi făcut vreme pentru gogomanul din mașină și i-aș fi dat o lecție pe care să n-o uite toată viața. Din reflecția asta justițiară m-a smuls un pocnet înfundat ce se auzi din dreapta. Un val de praf maroniu se dispersă cu iuțeală, permițându-mi să observ în vălătucii lui trupul cuiva. Capul nimerise peste un pietroi ornamental, iar jumătate din el dispăruse, împins în interiorul craniului. Chiar și așa, în chipul desfigurat am recunoscut pe recenta mea cunoștință, pedofilul Victor.  Privirea mi-a fulgerat în sus, către balcoanele de la etajele superioare. Peste balustrada unuia dintre ele, chipul lui Abel, strălucind într-o bucurie diabolică, mi-a atras atenția. Ochii îi erau roșii. Puteam să jur că în irisuri i se unduiau flăcări, captive în pălălăi distrugătoare. Gura i se schimonosise până într-acolo, încât nu mai avea nimic din armonia cu care eram familiarizată. Acolo, sus, în trupul îngerului negru, locuia altcineva.  Nu-mi mai simțeam picioarele, cu toate că fugeam. Nu mi-era foarte clar de ce o făceam. Pentru a-i împiedica pe martori să-mi rețină semnalmentele, pentru că felul în care arată Abel îmi strecurase în suflet o frică viscerală... Indiferent de motiv, urgentă incoerentă percepută cu fiecare fibră a ființei mele imprimase membrelor mele un ritm pe care, nici să fi vrut, nu aveam cum să-l întrerup.  Viorel, târât împotriva voinței sale, alergă cu capul sucit, neputând să-și dezlipească ochii de la imaginea de coșmar. Încercase de câteva ori să-și smulgă mâna dintr-a mea. Nu I i-aș fi dat drumul pentru nimic în lume."