Louise și Ludovic, ambii de treizeci de ani, pleacă într-o călătorie pe mare în jurul lumii, la bordul velierului Jason. Însă eșuează pe o insulă pustie, între Patagonia și capul Horn, aproape de Antarctica. O natură de vis, sălbatică, dar care se preschimbă într-un coșmar. Un bărbat și o femeie îndrăgostiți, care se găsesc, dintr-odată, singuri, având ca însoțitori pinguini, foci, elefanți de mare și șobolani. Cum să lupte împoriva foamei și a epuizării? Doar unul dintre ei va reveni din infern în lumea civilizată. Un roman în care doi Robinsoni moderni călătoresc în condiții extreme. O povestire tulburătoare. Fragment din romanul "Dintr-odată, singuri" de Isabelle Autissier: „S-a întors și s-a lipit de Ludovic. A cuprins-o greață. Putea. Miroase a cerșetor, a gunoaie, a transpirație și urină rece, a haina veche pe care n-o mai scotea, în care se macera un corp murdar. Mirosul o sufocă, și cu toate astea, nu-l percepuse până atunci. Ea, cel puțin, ar fi trebuit să nu miroasă chiar așa urât. Se străduia în fiecare seară să se spele sumar. Și Ludovic ar fi putut să facă măcar atât, fie numai și din curtoazie. Și iată refrenul revenind: el nu făcea niciun efort. Lasă totul pe seama ei. Nu mai avea forța să-i care pe amândoi, niciun chef să împartă hrana săracă, nu mai era dispusă să îndure acel miros de capitulare. Mirosul nu înșală, e cel mai elementar instinct. Poți minți prin gesturi sau cuvinte, și chiar prin priviri. Dar nu poți minți în privința mirosului. Animalele o știu foarte bine și-l folosesc, uneori în exces, pentru a-și face simțită frică sau dorință. Dacă omul încercase, dintotdeauna, să se îndepărteze de el acoperindu-se cu parfum, n-o făcuse tocmai din acest singur motiv? Mirosul nu mintea. Cel din noaptea aceea îi dicta să fugă, să se-ndepărteze imediat de Ludovic. În momentele hotărâtoare, se gândea Louise, omul era singur. În fața vieții, a morții, a deciziilor esențiale, celălalt nu mai conta. Trebuia să-l uite și doar să trăiască. Era dreptul ei fundamental, era o datorie față de ea însăși. Noaptea era la fel de profundă și de calmă. Nu mocnea decât ochiul roșu al sobei, pe care n-o stingeau niciodată. Era rândul ei să-l vegheze. Ludovic n-avea deci de ce să se alarmeze în somn dacă ea se ridică și cotrobăia prin cameră. Și-a luat vesta și încălțările, unul dintre cuțitele cele mai ascuțite, a stat o secundă la îndoială înainte de a apuca bricheta, apoi a înșfăcat-o. A înhățat pe dibuite carnetul, stiloul, cerneală și o lumânare, pe care o aprindea înainte de a pune din nou lemne pe foc. A mâzgălit în atelier: „Plec să caut ajutoare. Mă întorc în cel mult o săptămână". Nu mai știa dacă ultima frază era adevărată, ar fi vrut s-o creadă, sau măcar să pretindă asta. A ezitat și a adăugat: „Ai grijă de tine, te iubesc!" În acel moment nu-l iubea. Îi era chiar indiferent, totuși îi era milă. Plecarea ei îl va dărâma. A lăsat acele ultime cuvinte din milă.”
