Doamna Dalloway

    Romanul pătrunde în intimitatea Clarissei Dalloway, o londoneză din înalta societate, pentru care pregătirile de o serată constituie pretextul de a medita asupra relației cu soțul ei, a celei cu iubitul din tinerețe, dar și asupra atracției pentru o bună prietenă.      Fragment din romanul "Doamna Dalloway" de Virginia Woolf:     “Așa gigantic cum era, dangătul avea o legătură cu ea. Adânc, adânc, în miezul lucrurilor obișnuite, pătrunsese degetul ceasornicului conferind clipei solemnitate. Sunetul acela, își imagina Clarissa, o forță pe bătrâna să se miște, să se ducă, dar unde? Clarissa încerca să o urmărească apoi cu privirea când se întoarse și dispăru, dar nu-i putea vedea decât boneta albă mișcându-se în spatele camerei. Era încă acolo, se învârtea în capătul celălalt al încăperii. La ce bun crezuri și rugăciuni și impermeabile? Când, își spunea Clarissa, asta e miracolul, asta era misterul; această bătrână doamnă pe care o putea urmări trecând de la scrin la măsuța de toaletă, încă mai putea s-o vadă. Și misterul suprem pe care Kilman putea pretinde că l-a aflat sau Peter putea pretinde că l-a aflat, deși Clarissa știa bine că niciunul din ei n-avea nici cea mai vagă idee cum poate fi aflat. Misterul era pur și simplu acest aici era o încăpere; dincolo, alta. Pot soluționa religia sau dragostea așa ceva?     Dragostea... dar uite că sună și celălalt ceas, cel care era întotdeauna cu două minute în urma lui Big Ben; se trezi și el și își scutură poala încărcată de nimicuri, flecuștețe pe care le risipi, de parcă Big Ben, cu autoritatea lui, era cel care stabilea lege în chip solemn și atât de just, dar ea trebuia să ocupe de o sumedenie de treburi mărunte — doamna Marsham, Ellie Henderson, paharele de înghețată - care năvăliseră toate în valuri, săltând și dansând în siajul acelui solemn dangăt de ceas care se întind acum ca o panglică de aur pe suprafața mării. Doamna Marsham, Ellie Henderson, paharele de înghețată. Trebuia să dea imediat niște telefoane.     Volubil, agitat, ceasornicul întârziat sună, ținându-se pe urma lui Big Ben, cu poala plină de fleacuri. Lovite, zdrobite de năvala trăsurilor, de brutalitatea camioanelor, de înaintarea grăbită a miriade de bărbați colțuroși, de femei gătite, de domurile și de turnurile ministerelor și spitalelor, ultimele rămășițe ale acestei poale pline de mărunțișuri și de fleacuri păreau să se spulbere, ca spuma unui val istovit, de trupul domnișoarei Kilman care se oprise o clipă în stradă ca să spună în șoaptă: „Trupul e de vină"."