Drumurile amantilor Ed.2

A 5-a carte din seria Amanții   Corina Ozon ține cont de dorințele cititorilor ei, iar cea mai mare dorință a acestora a fost că aventurile lui Câți și Mircea să nu se sfârșească, dacă e posibil, niciodată. Așa s-a născut cel de-al cincilea volum al seriei Amanții, unde umorul, exprimarea realistă, situațiile spumoase, dar și sensibilitatea personajelor sunt cuceritoare. Capabilă de a aborda cu aceeași fervoare o multitudine de teme și stiluri și de a captiva în egală măsură, Corina este tot mai dezinvoltă literar atunci când spune o poveste. Iar prin fiecare nuanță a frazelor pe care le concepe și le dăruiește cititorilor se simte plăcerea scrisului și a împărtășirii, a dezvăluirii psihologiei vieții noastre, a tuturor, așa cum e ea în toate aspectele sale, și pe care ochiul de scriitor știe să o cuprindă în resorturile cele mai intime și mai puternice. Cea mai mare calitate a unui scriitor este să te facă să nu poți lăsa o carte din mână, iar cu Drumurile amanților exact acest lucru se întâmplă. Savurați cartea și, sunt convins, veți regreta iute că s-a terminat. - Alexandru Voicescu Fragment din romanul "Drumurile amanților Ed.2" de Corina Ozon: "Afară am respirat adânc și m-am urcat în mașină. Cu Teo era tot mai greu, cred că cel mai bine ar fi să o las în plata Domnului o perioadă. Acasă mă aștepta Câți, vorba vine că mă aștepta, stătea în pat și cî-tea. „Sunt mort de foame", i-am zis, și am vrut să o sărut, dar ea m-a împins cu cartea. A naibii carte, avea coperți tari și m-a lovit un pic în coaste! „Tu ce mai ai?", am întrebat-o în timp ce mă schimbam de haine. Abia așteptăm să fac un duș. „De ce mi-ai închis telefonul? Te ferești de mine sau de aia?", m-a chestionat ea. Eram rupt de foame și de oboseală, discuția cu Teo m-a secătuit de vlagă. Chiar nu mai puteam să fac față altui asalt. M-am așezat pe marginea patului, epuizat. „Ce ai pățit? De ce oftezi?", m-a întrebat ea îngrijorată brusc. „Am avut o ceartă cu Teo, m-a luat și ea la întrebări, nu mai suport altele. A venit și mă-sa, aici vreau liniște", i-am zis pe un ton sfârșit. Câți a lăsat cartea deoparte, inițial am crezut că îmi dă cu ea în cap, ce mai conta după un ciocan de șnițele? Dar m-a mângâiat pe frunte și m-a sărutat pe nas. „Dragul de tine! Și, până la urmă, ați căzut la pace?"