Când a apărut, în 2007, Thocomerius–Negru Vodă, „problema cumana“ era apanajul exclusiv al specialiștilor: istorici, lingviști și arheologi. Ei cunoșteau adevărul, sau părți din adevăr, și anume că geneza statelor feudale românești, că a tuturor statelor apărute după marile valuri migratoare, se datorează – pentru că așa este istoria, le dă o șansă celor nou-veniți – barbarilor, în cazul nostru, pecenegilor, dar mai ales cumanilor. Greu de admis, chiar printre istoricii români cu bună reputație de vreun secol încoace, ca în rând cu strămoșii noștri atât de nobili – dacii și romanii – stau și niște asiatici neșlefuiți de civilizația occidentală. Și mai greu de admis printre apărătorii îndârjiți ai originilor pure, mai ales când aceștia se nutriseră cu istoria triumfalistă din ultimele decenii ale secolului XX – sau chiar o ticluiseră. Pe cât a fost de curajoasă cartea lui Neagu Djuvară, pe cât a fost de erudită și de animată de o abordare comparatistă, pe atât de vehemente și uneori lipsite de eleganță au fost criticile care s-au abătut asupra ei și asupra autorului ei. Au urmat răspunsurile, cum era și firesc pentru urmașul unor polemiști de mare talent. Iar răspunsurile date „neprietenilor lui Negru Vodă“ au fost necruțătoare, dar splendide.
Cu această ediție, Dosarul Thocomerius, care va fi cu siguranță pomenit ca un exemplu de polemică aprinsă în cultura română, e oferit cititorului în integralitatea sa, cuprinzând și cartea care a declanșat așa-zisul scandal, și pe cea în care s-au adunat replicile. Conține, în plus, 40 de pagini de ilustrații – fotografii, reproduceri de artă monumentală și reconstituiri istorice – adunate cu o admirabilă înțelegere a istoriei de Radu Oltean.
Fragment din ebook:
Vestea înfrângerii fraților lor de la nord de Marea Neagră, precum și prevestirea unui nou atac al neînchipuitei noi puteri din
Răsărit sosiseră neîntârziat la cumanii din părțile noastre și stârnise, fără îndoială, mare îngrijorare și aprigi discuții. De zeci de ani, cum am spus, întru îndeplinirea misiunii sale papale de creștinare a păgânilor, regatul ungar trimitea sporadic peste Carpați delegații de misionari dominicani, care să încerce să-i convertească pe cumani la creștinism.
Multe dintre aceste încercări de convertire sfârșiseră până atunci tragic, prin uciderea misionarilor. Vestea dezastrului de pe Kalka convinge însă căpeteniile cumanilor negri să-și schimbe radical atitudinea față de creștinare. Astfel, la începutul lui 1227, Bortz Membrok, cum am spus mai sus, se adresează arhiepiscopului de Strigonium (Esztergom) și-l roagă să vină să-i boteze poporul. Dovadă a importanței pe care regele Ungariei Andrei ÎI o acordă creștinării cumanilor e faptul că trimite la această ceremonie nu numai pe cel mai înalt prelat al Bisericii ungare, arhiepiscopul de Strigonium, ci și pe propriul său fiu, viitorul rege B&eăcute;la IV, deja asociat la domnie în împrejurări de mare tensiune între tată și fiu – acesta, însărcinat din 1226 cu guvernarea Transilvaniei.
Dintr-o scrisoare de felicitare a Papei Grigore IX către B&eăcute;la, reiese că botezul a avut loc în primăvara anului 1228.
Magnum Chronicum Belgicum pomenește de botezarea cu acel prilej a 15 000 de cumani. (Să fie oare o cifră globală? Înclin să cred, pe baza cifrelor ce vor apărea în documente ulterioare, că ar fi vorba numai de bărbații în arme.)
