Efectele secundare ale vietii

 „Un roman polifonic de mare virtuozitate, în care cinci voci se îmbină și conturează o secvență tensionată din prezent. Nu lipsește din decor un detectiv improvizat (de meserie psihiatru), admirator al locotenentului Colombo, o jurnalistă de succes, un reputat om de știință, o femeie dezamăgită și – miezul cărții – un autist, care are partitura cea mai originală. Depășind imediatul, se aude în carte și un discurs de primire în Academia Română, care povestește idei, cu inteligență și plasticitate. (Aici veți găsi explicația «sentimentală» a titlului.) Reușita cea mare a unui romancier este că realitatea să-i copieze cartea, nu invers. Vlad Zografi a scris un roman de actualitate românească și nu rămâne decât ca fiecare cititor să-i verifice, pe pielea lui, credibilitatea. Sfatul criticului: nu citiți această carte, ci ascultați-o așa cum se ascultă muzica: este o simfonie contemporană.“ (Ioana PÂRVULESCU)   Ilustrația copertei: Agata Tabăcu Carte recomandată de Teodor Baconschi în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți". Fargment din carte: "Robert Aldea Prea întuneric, nu mă pot uita la ceas. Trebuie să număr. În gând. Să nu rămân în urmă, să n-o iau înainte. Pulsul, respirația. În mine se mișcă ceva. Sunt un cronometru uman. Cât de precis? Număr în gând. Uneori gândesc cu voce tare. Mă aud și sunt surprins. Trebuie să mă controlez. Greu să fii atent la atâtea lucruri în același timp. Oricum, rezultatul e aproximativ. Și, chiar dacă m-aș uita la ceas, nu m-aș putea concentra asupra lor. Aproximații. O cursă pe secundă. Să zicem. Ritm constant, mișcare regulată. Ca un piston. Înainte și înapoi. Nu se vede la fel de bine ca într-un film, dar asta-i realitatea. Am văzut la televizor o emisiune care se chema „Realitatea bate filmul". Nu înțeleg. Cum o bate? Ar putea fi de râs. Acum nu-mi permit. Realitatea se află pentru prima dată în fața mea, și nu văd mari deosebiri față de film. Ce e realitatea? Suspensie. Ritmul a crescut. Două curse pe secundă. Totuși, în film se vede mai bine. În realitate trebuie să-ți închipui unele lucruri. Filmele înseamnă mai mulți ochi răspândiți peste tot. Eu n-am decât doi ochi, foarte apropiați. Dacă aș putea să-mi scot unul, să prelungesc cu un cablu nervul optic, să fixez ochiul pe un braț telescopic și să-l apropii... Dar nu-mi dau seama cum ar decoda creierul semnalele primite. Cum s-ar descurca creierul meu? Nici cu amândoi ochii la locul lor nu știu cum se descurcă. Mă mulțumesc cu ce văd. Ritmul a scăzut. O cursă pe secundă, poate mai puțin, mi-e greu să determin. Am renunțat la numărătoare, era Aproximații grosolane. Te ajut să înțelegi ceva? Acum, spinarea lui Emil s-a oprit. Teo a făcut o mișcare din șolduri, și-a rotit coapsele, așa încât gambele s-au apropiat, iar călcâiele s-au înfipt în fundul lui. Patru rotații în total, câte două din solduri și din genunchi. Nu-mi dau seama cu ce forță împing călcâiele ei în fundul lui Emil. De aici, din spatele ușii crăpate, se vede prost. Norocul meu că Teo n-a fost atentă să închidă ușa. Trebuia să văd și eu odată și odată ce se întâmplă în realitate. Ca să înțeleg. Am citit pe internet într-un articol: filmele nu te ajuta să înțelegi ce se întâmplă în realitate. Era vorba despre o expediție în Himalaya, dar nu contează. Realitatea e realitate și în Himalaya, și în dormitorul lui Teo. Asta nu-i o ipoteză. Din dormitorul lui Teo, dacă mergi foarte mult, poți să ajungi în Himalaya. E aceeași realitate. Filmele însă nu sunt unul și același film. Nu poți să ajungi dintr-un film despre alpiniștii din Himalaya într-un film porno. Asta înseamnă că realitatea e una, filmele sunt mai multe. O concluzie logică. Dar dacă există mai multe universuri, așa cum am văzut într-un documentar științific? Mai multe universuri care nu comunică între ele. Complet separate. Atunci ar însemna că există mai multe realități. în cazul ăsta, realitățile ar fi la fel ca filmele. La fel ca filmele. "