• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură în 1927
Energia spirituală, volum tipărit inițial în 1919, adună șapte dintre cele mai importante eseuri ale lui Henri Bergson (1859-1941), membru al Academiei Franceze (din 1914), premiat Nobel pentru Literatură (în 1927, ca „o recunoaștere a ideilor lui bogate și incitante și a strălucitei măiestrii cu care au fost înfățișate”).
Psihologic (în Visul sau în Conștiința și viața), filosofic (în Sufletul și corpul sau în Creierul și gândirea: o iluzie filosofică), raționamentul lui Bergson este cuceritor prin coerență și plasticitate. „Energia” este atestată aici numai prin acțiuni care trec dincolo de varii bariere, nu cele ale unui dualism abstract, ci unele care opun o rezistență concretă, aceea a moralei sau a religiei. Astfel, în fiecare dintre aceste texte, deja clasicizate, găsim atât unitatea cât și diversitatea unei opere care a reprezentat o cotitură în gândirea contemporană.
Dacă am urma diagnosticul oferit de Leo Freuler conform căruia, filosofic, secolul al XIX-lea - mai ales după 1850 - este marcat, în general, de tensiunea dintre filosofie și știință, am putea adăuga că secolul XX - mai ales după Primul Război Mondial - este marcat de tensiunea dintre filosofie și istorie. În perioada de după război, „celălalt” și „dincolo” din filosofie erau elementele istorice esențiale care au schimbat întregul peisaj intelectual european.
Mai mult chiar: înlocuirea științei cu istoria a fost, în majoritatea cazurilor, angajată de o poziție foarte critică față de știință. Marea promisiune de emancipare venită prin raționalitatea științifică și progresul tehnic a provocat o reacție critică de mare amploare, care a ajuns să contamineze și critica față de ideea de progres în sine.
Energia spirituală, subsumând texte din prima perioadă bergsoniană, este, astfel, o carte de trecere; conține o relație specială cu știința, dar, cu toate acestea, anunță necesitatea de a include istoria și cultura în centrul gândirii științifice-filosofice. Cu alte cuvinte, Bergson ne dă posibilitatea de a gândi dimensiunea practicii (cultură, istorie, moralitate, societate, antropologie), pornind de la un referențial bazat pe investigațiile asupra naturii. - Lucian Pricop
