• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Energia spirituală, volum tipărit pentru întâia oară în 1919, adună șapte dintre eseurile cele mai importante ale lui Henri Bergson (1859-1941), membru al Academiei Franceze (din 1914), premiat Nobel pentru Literatură (în 1927, ca „o recunoaștere a ideilor lui bogate și incitante și a strălucitei măiestrii cu care au fost înfățișate“). Psihologic (în Visul său în Conștiință și viața), filosofic (în Sufletul și corpul său în Creierul și gândirea: o iluzie filosofică), raționamentul lui Bergson este cuceritor prin coerență și plasticitate. „Energia“ este atestată aici numai prin acțiuni care trec dincolo de varii bariere, nu cele ale unui dualism abstract, ci unele care opun o rezistență concretă, aceea a moralei sau a religiei. Astfel, în fiecare dintre aceste texte, deja clasicizate, găsim atât unitatea cât și diversitatea unei opere care a reprezentat o cotitură majoră în gândirea contemporană, o operă încă deschisă interpretărilor. Fragment din cartea “Energia spirituală” de Henri Bergson: “Unde se poate găsi această explicație? Am putea susține întâi de toate ca falsa recunoaștere se naște din identificarea percepției actuale cu o percepție anterioară care seamănă realmente cu ea prin conținutul ei sau cel puțin prin nuanța ei afectivă. Această percepție anterioară. aparține stării de veghe, după unii autori (Sander, Hoffding, Le Lorrain, Bourdon, Belugou), visului după alții (James Sully, Lapie etc.), stării de veghe sau visului dar întotdeauna inconștientului după Grasset. În toate cazurile, fie că e vorba de amintirea unui lucru văzut sau de amintirea unui lucru închipuit, am avea de-a face cu o evocare confuză sau incompletă a unei amintiri reale. Această explicație poate fi acceptată în limitele în care o îngrădesc câțiva dintre autorii care o propun. Într-adevăr, ea se aplică unui fenomen care seamănă sub anumite aspecte cu falsa recunoaștere. În prezența unui nou spectacol, ni s-a întâmplat tuturor să ne întrebăm dacă nu-l mai văzuserăm altă dată. Reflectând, descopeream că odinioară am avut o percepție analoagă care înfățișa câteva trăsături comune cu experiență actuală. Dar, fenomenul de care este vorba aici e foarte diferit. Aici, cele două experiențe apar în totalitate identice și ne dăm seama clar că nicio reflecție nu ar reduce această identitate la o asemănare vagă, pentru că nu ne aflăm pur și simplu înaintea a ceva deja vu: este cu mult mai mult decât atât, e ceva “deja trăit” prin care trecem. Credem că avem de-a face cu o reîntoarcere integrală a unuia sau mai multor minute din trecutul nostru, cu totalitatea conținutului lor reprezentativ, afectiv, activ. Kraepelin, care a stăruit asupra acestei prime diferențe mai semnalează încă una. Iluzia de falsă recunoaștere se năpustește dintr-odată asupra subiectului și tot brusc îl părăsește, lăsând în urma ei o impresie de vis. Nimic asemănător în confuzia ce se stabilește mai mult sau mai puțin încet, ce se risipește mai mult sau mai puțin ușor, între o experiență actuală și o experiență anterioară care-i seamănă.”
