Prin Enigma Otiliei, roman obiectiv, de tipologie, balzacian, G. Călinescu realizează romanul citadin cu cea mai bogată galerie de caractere din literatura română... S-au recunoscut romancierului în afară de însușirea de a observa umanitatea sub latura morală și de a face clasificație caracterologică, puterea de a zugrăvi în detaliu un mediu după metoda aceluiași Balzac - Al. Piru Flaubertian aș putea spune și eu: „Otilia c’est moi“, e fondul meu de ingenuitate și copilărie - G. Călinescu Romanul d-lui G. Călinescu este unul din cele mai bune române din ultima vreme. De o construcție sigură, cu o intuiție socială și psihologică de solid realism, de un adevăr sufletesc adânc și de nuanțe sufletești revelatoare - Enigma Otiliei se clasează printre operele de întâia mână ale epicii noastre urbane. - Pompiliu Constantinescu, 1938 Fragment din romanul "Enigma Otiliei " de George Călinescu: „Omul cu broboadă și mic barbișon, care broda și scrută din când în când pe Felix, scoase un scurt mormăit. Zarurile începură din nou să cadă. Părăsit de toți, obosit, Felix examina mediul în care căzuse; Otilia îl surprinsese de la început și n-ar fi putut spune ce sentiment nutrea față de dânsa, dar simțea că are încredere în ea. Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, arătă și mai copilăroasă între multele bucle și gulerul de dantelă, însă în trupul subțiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă și pătrată a Aureliei, era o mare libertate de mișcări, o stăpânire desăvârșită de femeie. Moș Costache o sorbea umilit din ochi și râdea din toată fața lui spână când fata îl prindea în brațele ei lungi. Fata avea, era limpede, toată inițiativa, și Costache era un simplu satelit al voințel ei. Însă Otilia nu făcea niciun gest care să pară îndrăzneț, nu scotea nicio vorba nechibzuită. Totuși, pe Felix, familiaritatea ei, oricât de copilărească, cu Pascalopol îl nemulțumi. Lui Felix, apariția Otillei îi dădu un sentirnent inedit, de mult presimțit. Nu avusese până acum nicio intimitate cu vreo femeie. Mamă-sa murise de mult, de când el era în școala primară, și nu avea atuncea destulă complicație sutletească spre a o cunoaște mai de aproape. Ea era o fire bolnăvicioasă și iritabilă și stătea mai toată vremea întinsă pe o canapea într-o odaie, citind câte o carte, strigând și poruncind slugilor prin ușa întredeschisă. Cu multe săptămâni înainte de a muri, ea dispăruse de acasă, și Felix înțelegea acum că doctorul Sima, tată-său, o internase în vreun sanatoriu. Doctorul mânca la masă împreună cu copilul, surnbru, fără să scoată o vorbă, mângâind numai la plecare băialul pe păr și întrebndu-l dacă e bine și n-are nevole de ceva. Într-o seară, doctorul Sima, după o lipsă de o zi întreagă, în care slugile se purtară față de Felix cu o ciudată stimă compătimitoare, veni palid și obosit, îmbrăcat în negru. Îl chema grav pe Felix, îi cuprinse amândouă mâinile într-ale sale și-i vorbi astfel: - Felix, ești destul de mare și de cuminte ca să-ți spuo o imensă veste tristă: mama ta n-are să mai vie niciodată acasă, mama ta s-a prăpădit. Doctorul îngălbeni și mai tare la solemnitatea propriilor lui cuvinte și strânse putemic mâinile copilului, spre a-i ocroti izbucnirea. Dar vestea era prea tare pentru experiența sufletească a lui Felix."
