„Dacă lumea ar fi limpede...” În urmă cu câțiva ani, mă aflam în fața Muzeului de Artă Modernă din Paris, pe fațada căruia trona un afiș mare, pe măsura clădirii, cam acolo unde, în 1995, un alt afiș impresionant, vreme de o jumătate de an, invită la vizitarea retrospectivei Brâncuși, eveniment care a atras un număr impresionant de vizitatori din toată lumea, cozile la intrare fiind interminabile.
De astă dată, era un citat din Albert Camus scris în mai multe culori și cu dimensiuni diferite ale cuvintelor: „Și le monde etait claire, l'art ne serait pas" („Dacă lumea ar fi limpede, arta nu ar exista"). Într-un asemenea loc, de înălțimea a două etaje, cu caractere de literă ce dădeau impresia unui basorelief, cuvintele lui Camus nu aveau cum să nu fie luate în seamă, nu aveau cum să nu socheze. Cât de limpede ar trebui să fie lumea ca să nu mai fie nevoie de artă? Clară, limpede și perfectă precum cubul lui Nichita Stănescu, dacă nu ar fi avut o muchie sfărâmată? Sau poate precum ținutul închipuit de Baudelaire în Invitație la călătorie? Cine și-ar putea imagina o asemenea coerență, o astfel de perfecțiune și la ce ar putea servi ea?! (...) Un lucru nu am observat la vremea când eram în fața Muzeului de Artă Modernă, dar îl văd acum, în fotografie. Cuvintele lui Camus, în culori vii, sunt pe un fundal oarecum șters, ca o invitație la dialog, din care se desprinde, abia perceptibilă, o oaie mirată. (Andrei Moldovan) Fragment din volum: “Poeți fără de poezie Cu puțină vreme în urmă am asistat la lectura publică a unui grup de tineri poeți, abia ieșiți din adolescență, dar autori de volume, prezentați ca mari speranțe ale liricii românești. Nu m-am pronunțat și nu pot să mă pronunț în legătură cu calitatea versurilor citite de ei. Ar fi posibil să fie excepționale, cum s-a afirmat, dar s-ar putea la fel de bine să nu fie așa. Eu cred că o simplă audiție într-o manifestare care aduce mult cu un spectacol poate conduce la o oarecare impresie, nicidecum la o judecată critică. Cel puțin în ce mă privește, lucrurile stau astfel — mărturisesc cu riscul de a fi considerat un amator de poezie cu o receptare mai anevoioasă, materie primă pentru bancurile despre ardeleni! -, iată de ce mă abțin să pun în discuție poeziile audiate. În schimb, reuniunea despre care aminteam a avut și o parte de dialog cu asistență, ceea ce mi s-a părut extrem de interesant, dincolo de obișnuitele clișee. Un spectator a vrut să știe care sunt poeții lor preferați, ce lecturi apropiate au și, mai ales, ce îi determină să scrie poezie. Cu o seninătate dezarmantă și fără vreo excepție au afirmat că ei nu au poeți preferați, pentru că nu au timp să citească poezie. Mai mult, exercițiul poetic îl simt ca o relaxare, pentru că au ajuns să scrie în urma unei întâmplări, a unei a unei aprecieri, a unui îndemn etc. Am rămas surprins și nu prea, pentru că peisajul literar românesc este extrem de bogat și în el cam găsești de toate. Numai că, să nu citești poezie, dar să publici volume de versuri este ca și cum cineva, preocupat de aeronautică, ar inventa în zilele noastre aeroplanul, fără să știe că acesta fusese inventat cu mai bine de un secol în urmă [...]"
Ephemeride
