Alex Tocilescu este un moralist, dar unul care te invită pe tine să extragi esența din poveste, lăsînd loc, după ce hohotele se liniștesc, acelei unde de tristețe pe care o întîlnim în rîsu’-plînsu’ existențial al fiecăruia dintre noi. O carte ce se citește pe nerăsuflate, un festin de umor. „Deci, Alex Tocilescu, cu un umor de balamuc, cu un firesc năucitor al limbajului pulopizdic, cu femeile lui mecanice, cu veceuri sinucigașe... Surîsul lui înnoadă lacrimi.” (Emil Brumaru) „Povestirile lui Tocilescu sînt de-un haz nebun – proze de duminică, în principiu, dar perfect funcționale și în zilele de vineri, treișpe, cînd ai nevoie de metafizică pentru a nu te cantona în chestii – să le zicem așa – parafizice. Adică dincolo de dezinhibările de limbaj atît de hulite în ultima vreme, dincolo de umorul pe care unii, ceva mai numeroși decît în vremurile gogoliene, nu-l consideră arta în sine, Alex Tocilescu este scriitor în tot sensul cuvîntului. Începînd de la stil pînă la mesaj.” (Lucian Dan Teodorovici)
