Dacă un călător debarcat aici din lumi îndepărtate și-ar publica impresiile despre popasul pe minunata noastră Planetă Albastră („păcat numai că e locuita”), cred că reportajul său ar coincide cu paginile de față * destul cât să i se cuvină și lui Mihail Soare ceva drepturi de autor. Căci la drept vorbind, ce altceva a fost apariția acestui fantomatic pribeag cu pașaport parnasian emis abia târziu (debutul cu Înger de prisos datând din 2007) dacă nu o întâlnire de gradul trei ? Pe „gentilomul neasemenea” al lirei, blazonul îl desemnează nu doar „singur printre poeți” ca pe Sorescu, ci străin printre oameni în genere, cărora li se prezintă printr-o ghicitoare precum testul dat fariseilor cu paradoxul descendenței din David : „Dacă sunt, eu ce sunt/ un mărunt/ amănunt/ un mereu doar secund/ dumnezei înjurând/ ori vreun geamăt imund/ asta sunt, asta sunt ?//…// Dacă sunt, cine sunt / vreun cuvânt / de nesfânt/ vreun Pascal fredonând/ in swahili, vreun rând/ vreun temei de mormânt/ dacă sunt, de ce sunt ?” Insistență autoportretistică nu este însă pentru acest pustnic vreun exercițiu de apropiere față de semeni, ci invers, o tehnică perspectivistă de disociere „eu-voi” asemeni electricității care, trecând prin apă, separă hidrogenul de oxigen. În raport cu prozaică și ostilă lume umană, el apare astfel monstruos ca un Gregor Samsa („M-am întrebat mereu de ce-am trei ochi/de trei culori, de ce am părul verde,/sângele-albastru, oare ce deochi/ mă însoțește umbra și mă pierde”), oglindire perfect explicabilă cată vreme „poezia este eșecul realității”. și nu e oare această imagine răsturnată tocmai Trista Figură a oricărui autentic luptător cu condeiul împotriva morilor de vânt ? Cert e că enciclopedismul dezinvolt și uluitoarea inventivitate a scriiturii lui Mihail Soare oferă un spectacol lexical de zile mari, de care doar un acrobat virtuoz deghizat în clown este în stare. Elevația acestui autor cu nume parcă predestinat (Luceafărul poeziei românești nu e cumva, el însuși, un soare pe nume Mihail ?) face să apară, prin contrast, cu atât mai joasă actuală critică literară ce pregetă încă să-i salute răsăritul. și când altcândva se trece cu vederea soarele mai abitir decât în timpul nopții ? Întunericul medieval de care au parte azi strălucite condeie de acest fel l-ar fi făcut pe Nietzsche, dascălul stingherului poet, să nu mai predice nici măcar dânsul că “noaptea e și ea un soare”. (Emil Lungeanu)
