Experiente ale extazului

    „În «Experiențe ale extazului», Ioan Petru Culianu abordează studiul ascensiunii extatice ca istoric al religiilor. El își limitează investigația la o arie culturală precisă și în același timp considerabilă – de la vracii greci, precursori ai lui Platon, pînă la Evul Mediu creștin –, fiind însă familiarizat și cu alte forme de ascensiune celestă, atestate în șamanisme din China, India sau Australia. Culianu analizează și compară anumite tradiții extatice orientale și occidentale pentru a le degaja structurile și, pe cît posibil, a le preciza «istoria». După autor, ascensiunea extatică a sufletului cunoaște două tipuri specifice: primul, pe care-l numește «grecesc», comportă trecerea prin cele șapte sfere planetare (de regăsit încă la Dante, Ficino și Pico della Mirandola). Celălalt, pe care îl numește «iudaic», prevede de asemenea o ascensiune în șapte (uneori trei) etape, dar acestea nu presupun niciodată existența cerurilor planetare. Acest al doilea tip de ascensiune este atestat în numeroase apocalipse evreiești și creștine și îl regăsim în povestirile despre «mi’răj»-ul Profetului. Este inutil să mai subliniem importantă și originalitatea lucrării de față. Cercetările lui Culianu interesează deopotrivă istoria generală a religiilor și istoria religioasă a Orientului Apropiat, a Mediteranei orientale și a Antichității tîrzii.” (Mircea Eliade)      Fragment din volum:       „Războaiele cerești și gnoza         Studiind materialele religioase iudaice cu începere de la tannaiți, se poate urmări formarea unei doctrine predualiste, provenind din elemente mai vechi de primele două veacuri p.C. Coerența internă a acestei doctrine pare să excludă orice influență străină determinantă.     Ipoteza originii iudaice a dualismului gnostic a fost deja avansată de savanții din secolul al XIX-lea, începînd cu H. Graetz . Numai că - lucru foarte cunoscut - Graetz și urmașii lui, care nu duc lipsa de continuatori printre contemporanii noștri, chiar și dintre cei mai iluștri, confundau diteismul cu dualismul. Or, anumite doctrine iudaice, care nu reprezentau punctul de vedere comun (ca să nu spunem „ortodox") al exegeților Torei și al tradiției orale, vehiculau ideea unei divinități secundare, răspunzătoare uneori de crearea lumii. Cea de-a doua divinitate este, în general, un înger al Domnului, care-i asculta respectuos poruncile și nu are în nici un caz vreo intenție rea în privința lui. Doctrina aceasta este socotită inacceptabilă de către rabini, din momentul cînd încep să se ocupe de ea. Dar, înaintea lor, Filon din Alexandria discutase deja ipoteza a două divinități. Vom examina aceste mărturii în partea a doua a capitolului. Pentru moment, va fi suficient să observăm că diteismul iudaic postulează într-adevăr existența a două divinități, cea de-a doua fiind clar subordonată Dumnezeului suprem, fără a-și pune vreodată problema unui antagonism sau măcar a unei concurențe oarecare între cele două ființe. Or, se știe că dualismul, dacă e radical, postulează existența a doi zei ori a doua principii coeterne și antagoniste sau, dacă e moderat, postulează existența unui factor perturbator care împiedică, la un moment dat, expansiunea armonioasă a Ființei. Diteismul iudaic nu intră în nici unul din aceste două tipuri de dualism.”