Traducere din limba franceză de Emanoil Marcu Romanul Extinderea domeniului luptei a inspirat în 1999 o ecranizare în regia lui Philippe Harel, cu Philippe Harel și Jose Garcia în rolurile principale. Extinderea domeniului luptei este mica odisee blazată a personajului principal, un informatician de 30 de ani care își practica meseria fără zel sau convingere, acceptîndu-și cu resemnare condiția de rotiță în angrenajul unui sistem. E însă un observator atent și lucid al lumii din jur, iar analiza lui este crudă, lipsită de iluzii sau complezența. Descriind lupta cotidiană a semenilor săi pentru un pic de iubire, de plăcere sau bani, el transformă în bătălie epică cel mai neînsemnat gest al lor. O deplasare în provincie îi va permite să-și extindă cîmpul observației și să elaboreze o teorie a liberalismului, economic ori sexual. Houellebecq diagnostichează un râu profund al societății occidentale și îi dezvăluie legătura cu ideologia dominantă; mai mult, îi denunță delirul, care impune în permanență criterii de rentabilitate, judecarea din unghiul performanței chiar și a vieții intime. Romanul Extinderea domeniului luptei a inspirat în 1999 o ecranizare în regia lui Philippe Harel, cu Phillippe Harel și Jose Garcia în rolurile principale. Fragment din romanul Extinderea domeniului luptei de Michel Houellebecq " Câteva minute, rezemat de un Peugeot 104, m-am odihnit, apoi am început să urc pe o stradă ce părea să ducă la o intersecție mai importantă. Mi-a trebuit cam jumătate de oră ca să fac cinci sute de metri. Durerea se stabilizase, dar se menținea la un nivel ridicat. În schimb, respirăm tot mai greu, asta mă îngrijora cel mai mult. Aveam impresia că, dacă o țin așa, aveam să mor rapid, în orele următoare, oricum înainte de zori. Această moarte subită mă șocă prin nedreptatea ei; totuși, nu se putea spune că abuzasem de viață.. De câțiva ani, e adevărat, treceam printr-o pasă proastă; dar asta nu era un motiv să întrerup experiența; din contră, puteam crede că, pe drept, viața începea să-mi surâdă.. Hotărât lucru, totul era organizat mizerabil. În plus, din capul locului, orașul ăsta și locuitorii lui îmi fuseseră antipatici. Nu numai că nu voiam să mor, dar mai ales nu voiam să mor la Rouen. Ideea de a muri la Rouen, printre locuitorii săi, mi se părea odioasă. Ar fi însemnat, îmi spuneam (delirăm puțin, probabil din cauza durerii), să le fac prea mare cinste cretinilor ăstora. Îmi amintesc cuplul acela de tineri, cu mașina, reușisem să-i prind la stop; ieșeau probabil dintr-un local, cel puțin așa lăsau impresia. Îi întreb care e drumul spre spital; fata mi-l arată cu un gest grăbit, oarecum agasată. Moment de tăcere. Abia reușesc să vorbesc, abia reușesc să mă țin pe picioare, e clar că nu sunt în stare să ajung singur la spital. Îi privesc, le cerșesc din priviri mila; în același timp mă întreb dacă sunt conștienți de ceea ce sunt pe cale să facă. Semaforul trece pe verde, tipul demarează. Oare au schimbat, după aceea, măcar două cuvinte ca să-și justifice comportamentul? Nu e prea sigur. "
