Când se recomandă o terapie de familie? Pentru cine poate fi realmente de ajutor și sub ce forme? Ce înseamnă că o întreagă familie este disfuncțională? Pe baza unor sugestive studii de caz și a unor reconfigurări teoretice, Horst-Eberhard Richter prezintă oportunitățile, dar și limitele terapiei de familie, plecând de la descrierea "nevrozelor familiale" ce se exprimă prin mariaje nefericite, relații domestice chinuitoare sau eșecul școlar al copiilor. Cartea oferă sfaturi utile privind adaptarea eficientă a cadrului și tehnicilor la travaliul cu familia-pacient, paralele între tulburările individuale și cele familiale (sunt descrise, de exemplu, familii "isterice", "paranoide" sau "anxioase") și soluții pentru mai buna înțelegere a relațiilor dintr-o familie marcată adesea de codependențe, culpabilizări, abuzuri și lipsa de comunicare. Punctul focal al terapiei de familie constă în vindecarea simptomelor pacientului (adult sau copil) plecând de la un tratament al întregii familii, pe baza conștientizării relațiilor înțepersonale secrete care perturbă liniștea căminului. Horst-Eberhard Richter (1923–2011), medic și psihanalist, a fost director al Clinicii de Medicină Psihosomatică din Giessen, unde, în anii 1960, a pus bazele psihoterapiei familiale de orientare psihanalitică. Fragment din volum: „Deseori găsim, printre reprezentanții tipului familiei paranoide, cupluri sau familii mai numeroase care reușesc mereu să-și devieze impulsurile ostile reciproce și insuportabile în exterior, fie către persoane sau grupuri, fie către filosofiile de viață. Își creează ficțiunea unei înțelegeri generale, externalizându-și problema internă de grup și procurându-și în lumea exterioară ținte pentru reproșurile pe care de fapt le îndreaptă unii spre alții și chiar, de cele mai multe ori inconștient, împotriva propriului Eu. Cel mai des, unul dintre soți funcționează ca un nucleu de cristalizare a sistemului delirant. De obicei, acesta este partenerul cel mai activ, mai iritabil și mai fanatic. Odată ce și-a preluat poziția paranoică, el exercită o mare presiune asupra celuilalt partener, respectiv asupra membrilor întregii familii, pentru ca aceștia fie să se solidarizeze, fie să se polarizeze într-o poziție ostilă. Gândirea de tip prieten-dușman a fanaticului paranoid permite de fapt doar două opțiuni: fie întovărășirea necondiționată, fie ostilitatea. Prin urmare, este de înțeles de ce ceilalți membri ai familiei, intimidați, devin deseori adepți supuși, chiar dacă inițial le venise greu să înțeleagă viziunea distorsionată despre lume a rudei lor. Fără îndoială, ciudățenia neobișnuită și penetranta ideilor unei personalități paranoide au un efect care anihilează orice critică intelectuală. În acest fel, ne putem explica și ocazionala răspândire epidemică a ideilor supraevaluate, anormale, în perioade istorice cu polarizări extreme ale grupurilor. Acela care nu are o identitate personală bine fundamentată pare că este deschis, în anumite situații și chiar împotriva voinței lui, la sugestiile unui sistem de gândire paranoid care promite o descărcare instantanee a tuturor tensiunilor amenințătoare intraindividuale, respectiv intragrupale. Dupont și Grunebaum au publicat recent un studiu foarte revelator despre structura căsniciei a noua femei căsătorite suferind de idei delirante (nu schizofrenice). În toate cele nouă cazuri, soții luau parte mai mult sau mai puțin activ la comportamentul modificat al soțiilor lor. În particular, au rezultat următoarele corelații remarcabile. Femeile își aleseseră ca parteneri bărbați care erau mai curând pasivi, izolați social și, pe cât de agresivi, pe atât de inhibați sexual."
