Marc Forcin e mincinos, alcoolic, cinic și desfrânat, și încă din copilărie, dar are această „luciditate artistică“, o anumită vioiciune a spiritului și o poezie personală care ne fac să devenim dependenți de lectura cărții Farmecul negru. El ajunge în Algeria și lipsa de experiență într-ale vieții, în general, îl face să trăiască episodul ăsta foarte diferit de „însoțitorii“ lui, accentuându-i, pe de-o parte, trăsăturile cele mai întunecate ale personalității și, pe de altă parte, claustrându-l, efectiv, în sfera viciilor lui. Cu o narațiune la persoana I singular în cea mai mare parte, romanul e autobiografic, de acțiune (războiul din Algeria ocupă o parte însemnată din subiect), dar și unul în care cinismul și depravarea reunite în personajul Marc Frocin îi conferă lucrării un gen aparte. Fragment din roman: „Cât despre mine, nu-mi pasă nici de Algeria, nici de Franța, nici de armată. Nu-mi pasă de nimic. Biroul meu se învecina cu infirmeria. Era destul loc ca să instalezi un pat (cererea mea în acest sens rămăsese pentru moment fără răspuns). Deasupra policioarei unei chiuvete fără robinet era un bec Bunsen la care puneam să se încălzească apa, producând aburul și deci mijlocul de a deschide, nevăzut și neștiut, corespondența soldaților. Furierul - legătura lui cu o femeie de serviciu însărcinată (ea pretindea că nu știa cu cine) mă entuziasma - îmi făcuse rost de un fier de călcat stil Zola. În fiecare noapte dispuneam de mormanul de călcat: o grămadă de scrisori desfăcute pe care aveam grijă să nu le parlesc în timp ce le restituiam un aspect confidențial. Dacă vreunul dintre camarazi nu-mi convenea, îi întârziam corespondența sau i-o suprimăm definitiv. Un șofer de vehicul blindat mă poreclise dositul și vorba s-a răspândit. „Salut, dositule!", îmi arunca el când mă vedea. „Hei, dositule, ai ieșit și tu din vizuină!", zicea un altul. Și acesta din urmă care m-a insultat și-a văzut corespondența rărindu-se subit. De fiecare dată când un „Salut, dositule” îmi lovea urechile, o scrisoare nu mai ajungea. „Nimic pentru mine, dositule?” „Nimic, Choubi." Era cominat cu o grasă. Aceasta îi trimitea fotografii pe care eu le distrugeam. Pentru a acoperi hârtiile fața-verso, ea se pierdea în amănunte despre regimul ei de slăbire sau despre acele șampoane-decolorante-inodore-cu amoniac, capabile să-i omoare pisica. Choubi merită cu prisosință să aștepte cu asemenea fervoare ultimele bârfe despre abluțiunile acestei iubiri cu amoniac. „Tot nimic, dositule?" „Nimic, Choubi." Îi dădea cu dositule, dar în același timp își ștergea mâinile pline de păcură pe o cârpă, pentru a nu risca să murdărească eventuala scrisoare. Mă privea drept în ochi, mă implora fără să zică un cuvânt."
