Fata din cosmaruri

    Au trecut câteva luni de când fantoma Annei Korlov a deschis o ușă către iad în subsolul din casa ei și a dispărut prin ea, dar vânătorul de fantome Cas Lowood nu își poate găsi liniștea. Prietenii lui îi amintesc mereu că Anna s-a sacrificat pentru ca el să trăiască, nu să bântuie de colo-colo, pe jumătate mort. Dar el o vede peste tot: uneori în coșmaruri, alteori în viziuni înfricoșătoare. Și totuși, nu sunt doar halucinații… Anna suferă, pare a fi torturată, iar de fiecare dată când Cas o vede este mai chinuită. Băiatul nu înțelege ce s-a petrecut când a dispărut în iad, dar știe că nu merită ceea ce i se întâmplă. Anna i-a salvat viața de mai multe ori, iar acum a venit momentul să-i întoarcă favoarea.        „Stephen King ar trebui să se simtă amenințat.” - KIRKUS REVIEWS     „Kendare Blake ne încântă cu această continuare a romanului Anna în veșmânt de sânge. Suntem pur și simplu îndrăgostiți de această lume.” - San Francisco Book Review      Fragment din romanul "Față din coșmaruri" de Kendare Blake:       „Jestine mormăie ceva în galeză și-și trece brațul peste piept, cadavrul îi dă drumul din strânsoare lui Thomas și cade la pământ zbârcîndu-se.     — Fugiți, strigă ea, și de data asta o luăm la goană, zdrobind sub picioare frunzele căzute și ferigile.     Pe cât posibil stau în fața lor și despic tot ce ne iese în cale. În stânga mea, Cârmel își canalizează aptitudinile de Prințesă Războinică, folosind cu destul succes bățul cu un singur braț. Cu brațul celălalt îl sprijină pe Thomas, căruia sângele i-a înroșit toată partea de sus a tricoului. Are nevoie de un doctor. Nu e în stare să fugă. Însă în față vedem o lumină și copacii s-au rărit. Aproape că am ieșit din pădure.     — Ai grijă, Cas!     Avertizat de Jeștine, întorc repede capul, la tanc pentru a vedea ochii spălăciți acolo unde mă temusem. La cinci centimetri de fata mea. M-a prins sub el.     Greutatea cu care mă apasă mă ia prin surprindere. Mă simt de parcă aș fi fost călcat de un vapor cu aburi. În ciuda forței sale, are brațele elastice și moi; nasul meu se află mult prea aproape de gâtul lui. Îi aud dințîi ciocnindu-se și în jurul nodului frânghiei de care a atârnat, pielea s-a întins șl s-a înnegrit, așa că arătă ca un cauciuc prea umflat. În timp ce mă rostogoleam la pământ, pumnalul s-a blocat într-un un unghi prost. Nu pot să-l smulg ca să-l înfig în măruntaiele tipului, și nici nu-l pot ține departe de măruntaiele mele. Împing capul scheletului într-o parte cu cealaltă mână, dar se smucește și mă mușcă de degete. Dinții lui spongioși se înfig în oase și din reflex îmi încolăcesc brațul în jurul maxilarului lui. Împung cu degetele într-o substanță moale și grăuntoasă. E limba lui.     — Nu vă opriți din fugă! strigă Jestine.     Picioarele i se împiedică de cutia toracică a scheletului. Nu îl dărâmă, însă acea fracțiune de secundă îmi dă răgazul necesar pentru a manevra cuțitul. Când cadavrul se ridică, lama  pătrunde pe sub sternul lui și cadavrul se împrăștie într-un nor din cea mai urât mirositoare materie pe care am întâlnit-o vreodată.     —  Ești bine? mă întreabă Jeștine.     Dau din cap și ea mă trage repede în sus. După ce am simțit limba cadavrului și am adulmecat izul acela de gaz de mlaștină, îmi vine să vomit. Ne clătinăm pe picioare, dar continuam să fugim. Copacii fac loc unui luminiș, unei zile senine și unei pajiști verzi unde Carmel e îngenuncheată lângă Thomas, care s-a prăbușit la pământ. De cealaltă parte a luminișului, stă Gideon împreună cu alți doi bărbați în fața unei mașini negre lungi.”