„Firul gândirii-i rupt, în ceață. / științele îmi pricinuiesc profunda greață. / Să potolim prin văile simțirii, / Arzânde, toate patimile firii. / și rând pe rând, din învelișul lor de vraje, / Minunile să le desfacem, drage. / Să ne zvârlim în timp, în freamătu-i, cu dor, / În rostogolul întâmplărilor!“ Așa începe fabuloasa călătorie a lui Faust, pe care Mefistofel îl poartă prin lumea mic-burgheză a orașelor gemane, iar apoi prin „marea lume“, sfidând barierele timpului și spațiului. Faust cel veșnic nemulțumit făgăduiește să-și dea sufletul diavolului atunci când va cădea pradă trândăviei și, îndestulat, va cere clipei să se oprească. În tălmăcirea lui Lucian Blaga, opera la care Goethe a lucrat o viață întreagă își păstrează puterea de a fascina, stimula și amuză cititorii. „Nimic să nu-ți fie străin, de vreme ce e goethean… Există mulți creatori care să-ți dea seducția aceasta? Poate Goethe singur; căci este singurul geniu ce nu e deosebit de omul obișnuit. Toți ceilalți îți spun altceva, cum trebuie să fie lucrurile, în timp ce el îți spune cum sunt ele, cum le vezi și tu… Ți-e astfel cel mai prietenos și familiar dintre genii. E unul care nu sperie, un monstru blajin. Cum au putut face învățații spre a-l confisca pentru ei, închizându-l în muzeul lor?“ (Constantin NOICA)
