Fefeleaga si alte povestiri fantastice

     Povestirea și nuvela lui Ion Agârbiceanu includ paginile de cea mai densă proză din întreaga sa operă. Preocupat a da aici contur universului spiritual al satului ardelenesc de dinainte și de după primul război mondial, când frământările și convulsiile deșteptării acestuia la conștiința plenarei sale emancipări generează puternice drame morale, scriitorul se fixează în devenirea prozei românești ca unul dintre cei mai interesanți deschizători de drum, facilitând alături de loan Slavici consolidarea unei autentice și viguroase linii tradiționale. Exemplare prin simplitate și profunzime, nuvelistică și povestirile lui Ion Agârbiceanu se conturează, mereu mai mult, ca un moment de auto-determinare, de fixare pe coordonate proprii a epicii noastre moderne. (CONSTANTIN CUBLEȘAN)     Cuprins:   Valva băilor • Comoara • Valea-dracului • Duhul băilor • Oana precupeață • Om rătăcitor • Vecină • Om năcăjit • Vecinii • Bețivul • Zile ploioase • Șarlatanul • Tutu Ilie • Vedenii • Nica • Luminița • Dura lex • Melentea • Darul lui Moș Miron • Fefeleagă      Fragment din povestirea “Om rătăcitor”:       „L-am cunoscut într-o sară de iunie. Stăteam în grădinuță de flori, în aerul plin de miresme, când deodată aud la portiță un glas moale, dulciu:     - Bună sara.     - Bună sară să deie Dumnezeu, zic eu, privind întrebător la omul necunoscut un bătrân mărunțel, îmbrăcat în staie nemțești, pline de praf.     Era drumeț. ÎI poftesc în grădină. El deschide sfios portița, intră și se oprește înaintea unui grup de flori.     - Frumoase pene ai! zice. Uite viorele învoalte, rumene și fragede. Ai pământul gras. Garoafele nu-mi plac. Garoafa-i ca un ochi de sânge. Dă-mi tare place rezeda. Mireasma ei e-un câtec dulce, adormitor.     Vorbea domol, cu ochii la flori, răzimat în cârjă. Abia acum puteam să-l observ mai bine. Să fi fost trecut de șaptezeci de ani. Îi tremurau picioarele slăbite, obrajii-i erau mâncați de pârâiașe multe, și vinele, pe subt pielea surie, pe mâini, i se-ngroșaseră. Ochii însă-i ardeau domol și-aveau priviri rătăcite.     Îl poftesc să șadă pe lângă mine.     — Eu, nepoate, zice, voi sădea, dar am o rugăminte: să-mi dai sălaș de noapte. Că, iată-s zdrobit de drumuri și nu mai pot alerga. Ș-acum să-mi dai voie să mă prezint: Vasile Oprean, om rătăcitor prin lume.     — Îmi pare bine, domnule Oprean, te văd cu plăcere. Nici nu mai încape vorbă că vei duormi la mine.      — Asta să n-o zici încă, nepoate. Poate să nu-ți pară bine și poate să nu dorm la tine peste noapte.     Îl privii nedumerit. Dar el nu zise nimic, ci scoase o tabacheră de tinichea, îngălbinită de vremuri, și-și răsuci anevoie cu degetele noduroase o țigară.     — Vorbesc așa, spuse el, după ce-și aprinse țigara, ca să nu te sperii. Unii oameni nu mă văd bucuros, peste noapte, nu-mi prea dau sălaș. Că, uite, eu noaptea nu prea pot durmi. Am eu un cântec, și-mi vine cântecul acela în minte, noaptea mai ales, și-ncep să mi-l cânt. Noaptea eu tresar din somn și n-am hodină, ca alți creștini. Vezi, că eu am un cântec...”