Cartea Fiecare moare singur PDF

Cea mai importantă carte scrisă vreodată despre rezistența germană în fața regimului nazist. - Primo Levi   În timp ce Hitler alimentează cu carne de tun fronturile din întreaga Europă, în Berlinul anului 1940, Otto și Anna Quangel – un cuplu simplu din clasa muncitoare –, după ce își pierd singurul fiu în război, trec de la resemnare tacită și indiferentă la furie mocnită și hotărăsc că a venit timpul să lupte împotriva sistemului. Rezistența lor pare lipsită de semnificație – denunță regimul nazist prin cărți poștale și scrisori pe care le distribuie la întâmplare –, dar este egală cu sfidarea supremă într-o lume unde chiar și cea mai mică nesupunere înseamnă moarte.   Fiecare moare singur vorbește despre sadismul grotesc de care e capabilă omenirea și, într-un contrast izbitor, despre simplitatea binelui și noblețea decenței. Poate că, într-adevăr, fiecare moare singur, dar nimeni nu trăiește singur sau în deplină intimitate, mai ales într-un oraș sufocat de teroare, suspiciuni și crime. Hans Fallada își bazează cartea pe povestea adevărată a lui Otto și-a Elisei Hampel, care prin textele lor subversive au încins spiritele în Gestapo până când, în cele din urmă, au fost capturați și ghilotinați. Evocă, totodată, imaginea luptei simbolice care adeseori a mișcat și-a încurajat insurecții uriașe ce-au răsturnat dictatori și regimuri totalitare.    Fiecare moare singur are un strop din repulsia lui Conrad, din nebunia lui Dostoievski și din amenințarea înfiorătoare pe care o resimți citind Cu sânge rece a lui Truman Capote... În taciturnii soți Quangel, Fallada a creat un simbol nemuritor al celor care luptă împotriva celei mai mari infamii și, astfel, ne izbăvesc pe toți. - Roger Cohen, The New York Times Fragment din volumul "Fiecare moare singur" de Hans Fallada: "Apoi observă că Trudel stă sprijinită cu fruntea chiar de afișul de lângă care a tras-o acum câteva minute. Deasupra capului ei stă scris cu litere groase: „În numele poporului german" și fruntea ei acoperă cele trei nume, numele spânzuraților... Și Quangel are o viziune, anume că, într-o zi, pe un afiș din asta, ar putea fi scrise chiar numele lor, numele lui, al Annei și al lui Trudel. Scutură din cap nemulțumit. E doar un simplu muncitor, nu vrea decât să fie lăsat în pace și nu-l interesează politica. Anna se ocupă de treburile gospodărești și o fată frumoasă că Trudel o să-și găsească un prieten nou în curând... Dar viziunea nu-i dă pace. Numele noastre pe-un perete, își spune Quangel, complet tulburat. Și de ce nu, de fapt? Nu cred că-i mai rău să atârni în spânzurătoare decât să fii sfâșiat de o grenadă sau să dai ortul popii din cauza unui glonț încasat în stomac. Toate astea n-au deloc importanță. Un singur lucru-i important: trebuie să aflu ce-i cu Hitler asta. La început, totul părea în regulă, și-acum, dintr-odată, totul s-a înrăutățit. În ultima vreme nu vezi decât asuprire, ura, constrângeri și suferință, foarte multă suferință... Câteva sute de mii, asta zicea turnătorul ăla fricos, Barkhausen, de parcă la asta s-ar reduce totul, la cifre! Poate să fie vorba de un singur om care să sufere nevinovat... dacă pot să schimb asta cumva, dar n-o s-o fac, pentru că sunt laș sau pentru că țin la liniștea mea, și atunci... În punctul ăsta se oprește, neîndrăznind să-și ducă gândul până la capăt. Îi este frică, frică de-a binelea, de ce-ar putea să se întâmple dacă și-ar duce gândul acela până la capăt. Poate c-ar fi nevoit să-și schimbe toată viața! Se uită din nou la față deasupra căreia stă scris „În numele poporului german". N-ar trebui să plângă sprijinită chiar de afișul ăsta. Nu se poate abține, o apucă de umeri, îndepărtând-o de perete și-i spune cât poate de blând: - Haide, Trudel, hai să nu mai stăm lângă afișul ăsta... Preț de o clipă, fata se holbează nedumerită la cuvintele din fața ei. Între timp, ochii i s-au uscat și umerii nu-i mai tremura. Privirea i se anima iar, dar în locul luminiței vesele cu care venise spre el, pe acel coridor, în ochi i se ivește o licărire mai profundă, mai fierbinte și își pune mâna pe locul în care scrie „spânzurare", cu un gest hotărât, dar delicat. -  N-o să uit niciodată, tată, spune ea, că l-am plâns pe Otto tocmai în fața unui afiș ca asta. N-aș vrea, dar poate că într-o zi o să fie și numele meu pe un afiș din asta."