1918. Fermecătoare și plină de viață, Marea Ducesă Maria Romanov, fiica de nouăsprezece ani a fostului țar Nicolae al II-lea, locuiește cu familia în izolare, la mare depărtare de cândva strălucitoarea curte regală. Zilele ei sunt o combinație de plictiseală nesfârșită și frica paralizantă; singurele clipe de respiro le reprezintă flirturile clandestine cu câțiva dintre gardienii care păzesc familia – fără să-și dea seama că acțiunile ei nevinovate ar putea avea urmări tragice. 1973. Când Val Doyle aude despre mărturisirea tatălui ei, aflat pe patul de moarte, care repetă necontenit „N-am vrut s-o omor“, rămâne uimită. Ca urmare, pornește în căutarea adevărului – despre cuvintele lui și despre trecutul ei. Indiciile pe care le descoperă sunt derutante – o cutie de bijuterii care nu se deschide și un aparat de fotografiat cu filmul intact. Astfel, Val este atrasă într-unul dintre cele mai mari mistere ale lumii – ce s-a întâmplat cu adevărat cu Marea Ducesă Măria? Un roman îndrăzneț și plin de forță, încărcat de emoție, tensiune și cu personaje pline de viață plasate într-un cadru bogat în detalii istorice. - Kate Furnivall Cu Fiica pierdută, Gill Paul a revenit la soarta tragică a familiei Romanov, creând o altă poveste fascinanta care pune întrebarea: «dar dacă una din ele a scăpat?» O lectură extrem de plăcută. - Kate Riordan Un roman remarcabil... Mi-a plăcut la nebunie curajul Măriei în vremea revoluției și a războiului, precum și hotărârea ei acerbă de a-și proteja familia. Cadrul istoric este fascinant, povestea de dragoste pătimașă, iar personajele emoționante. - Natasha Lester Fragment din romanul "Fiica pierdută" de Gill Paul "Micul Alexei încă suferea dureri groaznice, iar încheieturile i se umflaseră de la atâtea zdruncinături pe parcursul călătoriei. Fetele făceau cu schimbul ca să-l distreze, încercând să-i distragă atenția de la suferințele sale. Maria desena portrete în creion ale celor care-i țineau captivi și încercă să-și amuze fratele mai mic cu descrieri umoristice ale caracterului fiecăruia: „pompos ca o morsă pe plajă", zise ea despre Avdeev, „un dihor lunecos vizuina de iepure", despre adjunctul său, Medvedev. Fetele îi citeau pe rând din orice cărți găseau și reluară Trei surori, piesa lui Cehov pe care o jucaseră la Tobolsk. Uneori, Alexei se simțea destul de bine pentru u n joc de șah chinezesc, și atunci ele mutau o masă mai aproape că permită să li se alăture. Într-o zi însorită de iunie, Măria îl duse jos în curte, să ia niște aer proaspăt. Întotdeauna fusese cea mai puternică dintre cele patru fete și făcea tot posibilul să-l care ușor, fără să-l zgâlțâie, dar își dădea seama după cât de des inspiră ca mișcarea îl făcea să sufere. Îl așeză pe un scaun pentru invalizi, de unde el trecu în revista curtea umbroasă. În colțurile gardului înalt se construiau turnulețe, lar ciocănitul muncitorilor se amestecă cu claxoanele tramvaielor dc pe stradă. - De ce suntem aici? întrebă el cu o voce măruntă și tristă. Ce vor de la noi? Măria privi cum un fluture albastru trecu iute pe lângă ei. - Presupun că vor să ne țină în siguranță ca să putem fi trimiși în străinătate la timpul potrivit. Doar că durează interminabil de mult. - De ce n-am fi în siguranță? Nu înțeleg. Maria scutură din cap. - Nici eu. Dar sunt sigură că nu peste mult timp ne vom afla în noua noastră casă. Unde ai vrea să mergem? El se gândi puțin."
