Sotia secreta

O mare ducesă rusă și un jurnalist englez. Uniți printr-unul din cele mai mari mistere ale lumii... 1914. Rusia se află în pragul colapsului, iar familia Romanov se confruntă cu un viitor extrem de nesigur. Marea Ducesă Tatiana s-a îndrăgostit de ofițerul de cavalerie Dmitri, dar evenimentele iau o întorsătură neașteptată, punându-le în pericol iubirea și chiar viața... 2016. După ce o descoperire devastatoare o face să fugă din Londra, Kitty Fisher se refugiază la cabana străbunicului ei din America. Acolo, pe malul lacului Akanabee, descoperă un pandantiv spectaculos care o va conduce la un secret de familie îngropat cu mult timp în urmă...   Tulburător și emoționant, Soția secretă leagă trecutul și prezentul într-o poveste de neuitat despre iubire, pierdere și puterea speranței.   Un roman inteligent și o poveste încântătoare: cu adevărat emoționant și excepțional documentat. Mi-a plăcut modul în care narațiunea prezentă aruncă un con de lumină asupra poveștii din trecut. Un triumf. (Dinah Jefferies)   Meticulos documentată și cu un caracter puternic evocator, această poveste tumultuoasă vă va ține cu sufletul la gură până la ultima pagină. (Iona Grey) Fragment din cartea "Soția secretă" de Gill Paul: "Dmitri petrecu ore lungi în cafeneaua de lângă locuința baronului von Kleist, urmărind ușa în caz că femeia care pretindea că era Anastasia ar fi ieșit, dar nu se vedea nici urmă de ea. Într-o dimineață în timp ce aștepta, găsi un exemplar dintr-un ziar rusesc care se numea Rul - "Cârmă" - lăsat pe o masă și îl frunzări. Publicat la Berlin, scria despre chestiuni de interes pentru comunitatea rusă din oraș. Doar dintr-o citire în diagonală, Dmitri înțelese că existau numeroase facțiuni: erau promonarhiștii, bolșevicii și constituțional-democrații, care credeau că Rusia ar trebui să intre în epoca modernă cu alegeri libere. Albii îi acuzau pe bolșevici că erau evrei care căutau dominația globală, și dezbăteau cea mai bună modalitate de a scoate Rusia din ghearele lor, în timp ce spionii Cheka, poliția secretă, se infiltrau printre ei, iar asasinatele nu erau ceva neobișnuit. Înțelegea de ce Boris îl sfătuise să-și țină gura. Dmitri economisise niște bani cât lucrase în Constantinopol, dar trebuia să câștige mai mult ca să se întrețină, iar ziarul îi dădu o idee. Cumpără un caiet și scrise un articol despre ultima luare de poziție a generalului Wrangel în Crimeea și despre evacuarea ultimelor rămășițe ale Armatei Albe din Sevastopol la 14 noiembrie 1920. Bolșevicii îi executaseră pe cei pe care îi capturaseră legându-i de mâini și de picioare și aruncându-i peste bord în Marea Neagră. Dmitri văzuse multe cadavre legate fedeleș în apă, cu ochii bulbucați grotesc, în timpul călătoriei spre Constantinopol. Când termină, se duse la sediul ziarului Rul și se așeză la un birou în timp ce redactorul, un bărbat pe nume Burtev, îi citi textul. - Scrii bine, îi spuse Burtev, și nu am mai văzut o relatare atât de convingătoare a evacuării finale. Am să te plătesc cu 5000 de mărci pentru articolul acesta. Sună bine. - Pot să mai scriu pentru dumneavoastră? întrebă Dmitri. - Sigur. Dacă îmi plac articolele dumitale, o să te plătesc. Dar ia-ți mașina de scris mai întâi. Dmitri cumpără o mașină de scris la mâna a doua și învață singur să bată cu două degete. Studie fiecare număr din Rul, precum și ziarul rival, Golos Rossii - "Vocea Rusiei" -, care era condus de un bărbat care fusese ministrul agriculturii în guvernul din martie-octombrie 1917. Lui Burtev îi plăcea cum lucra Dmitri și începu să îi dea teme de articole pe care Dmitri îl rugă să le publice cu numele de familie Iacovlevici, astfel încât să nu poată fi identificat; acasă, toți îl știau de Malamă. Fu trimis să intervieveze muzicieni și coregrafi, scriitori și artiști, personalități care fuseseră vizibile în Rusia, dar care se chinuiau să găsească de lucru în acest oraș modern. Mulți trăiau în sărăcie, cheltuindu-și banii pe care reușiseră să-i aducă în această călătorie. Unii aveau slujbe mediocre doar ca să-și hrănească familiile: conții serveau ca ospătari, prințesele erau secretare. Dmitri scrise despre atracțiile Berlinului prin ochii unui emigrant, descriind bărbații care se îmbrăcau în femei ca să lucreze în spectacole de cabaret, prostituatele slăbănoage cu obrajii supți și ochii bântuiți, vânzătorii ambulanți cu mărfuri care păreau prea bune să fie adevărate și care se stricau la prima utilizare. Treptat începu să aibă încredere în Burtev și îl întrebă dacă putea scrie un articol despre Anna Ceaikovski. Îi spuse că o cunoscuse pe Anastasia în Sankt-Petersburg. Oare redactorul putea aranja un interviu? Burtev îl privi gânditor. - Toate cererile mele de interviuri cu domnișoara Ceaikovski au fost refuzate, dar aud că prințesa Irina de Hesse, sora țarinei Alexandra, sosește în oraș să o viziteze pe față. Ai întâlnit-o vreodată?"