Filosofia lui Habermas

    O prezentare detaliată a principalelor teme, contribuții și idei ale filosofului german Jurgen Habermas, în dialog cu abordări influențe ale altor filosofi marcanți din contemporaneitate (Heidegger, Gadamer, Karl Popper, Michel Foucault, Jaques Derrida etc.), realizată de unul dintre cei mai avizați comentatori ai lui Habermas, fostul său student, profesorul clujean Andrei Marga. Prin concepțiile sale privind sfera publică sau teoria acțiunii sociale, Habermas este astăzi mai relevant ca oricând, ca reprezentant de seamă al gândirii de stânga social-democrată și social-liberală.     Fragment din volumul "Filosofia lui Habermas" de Andrei Marga:     „Dacă Adorno l-a apreciat fără rezerve pe Habermas, nu același lucru l-a făcut Horkheimer. Autorul distincției programatice, ce dă chiar titlul studiului Traditionelle und kritische Theorie (1936), a reluat, în condițiile postbelice din Europa, ideea teoriei critice, fără a mai repeta orientarea politică a acestuia. Scrierile din anii '30 el le voia lăsate în seama istoriei. Or, Habermas, atașându-se Institutului, și-a asumat fără ezitare întreaga tradiție a gândirii critice din Germania.     Prima cercetare întreprinsă de Habermas în cadrul Institutului de Cercetări Sociale a fost consacrată reformei universitare. Înăuntrul unui proiect al lui Adorno, de lămurire a relației dintre Universitate și societate, Habermas a elaborat, împreună cu Adorno, un raport de cercetare ce a fost tipărit, în format redus, sub titlul Das chronische Leiden der Hochschulreform (1957). Punctul de plecare al cercetării a fost nevoia de înnoire resimțită de universitatea humboldtiană, în jurul căreia deja se profilaseră optici sistematice variate, precum cea de sub deviză „regenerării universitas litterarum", prin care studiul universitar era reintegrat filosofiei idealismului german, sau cea datorată lui Romano Guardini și lui Theodor Steinbcher, care voiau o reintegrare sub flamura tomismului, ori „planul Chicago-Frankfurt", ce prevedea o joncțiune a tradiției universitare germane cu cea americană. Mai caracteristică situației din anii '50 i se pare însă lui Habermas „reducerea necesarei schimbări la pași utili, oarecum rutinați, privind finanțarea și organizarea, încât reforma este instituționalizată ca reforma de durată și astfel, în aceeași măsură, amânată și depășită”.     Soluția pe care Habermas o argumentează are premise explicite. Este vorba de „demisia politică" (politische Versagen) a universităților germane sub național-socialism, apoi de imposibilitatea de a relua fără modificări soluțiile universitare din vremea liberalismului timpuriu și, în sfârșit, de profilul câștigat de universitate în modelarea humboldtiană, în care forța formatoare se datora nu numai organizărilor tehnice și unității dintre învățământ și cercetare, ci și încurajării comunicării dintre profesori și studenți."