Frumoasele straine

Umorul, satiricul si grotescul au fost dintotdeauna, in volumele sale de versuri, in Levantul si-n Orbitor , in Enciclopedia zmeilor si-n De ce iubim femeile, a doua coarda la arcul lui Mircea Cartarescu, alaturi de cea onirica si vizionara. In Frumoasele straine ele sunt coarda dintai. Putine carti din literatura romana de azi ii pot sta alaturi ca naturalete a povestirii si ca ubicuitate a comicului, intins pe toate registrele, de la zambetul discret la rasul cu lacrimi. Cele trei povestiri unite de aceeasi voce narativa, destinsa si fireasca, sunt filme cu camera in mana, fara nici o emfaza, mizand pe sinceritate si simplitate. Sunt road movies, mai scurte sau mai lungi, cu scriitori, artisti vizuali, politisti si criminali, studente si responsabili culturali, fantome si cineasti, risipiti intr-o lume mereu surprinzatoare. Fragment din cartea "Frumoasele straine" de Mircea Cartarescu: "Fug de interviuri si camere de filmare ca dracul de tamaie. De obicei, totul incepe printr-un telefon pe mobil, o voce senzuala, irezistibila, de tipa tanjitoare care viseaza la tine inca din copilarie: "Alo, domnul Mircea Cartarescu?" "Da...", raspund cu sentimentul ca-i vorbesc lui Marilyn Monroe. Urmeaza un potop de cuvinte indragostite. Mi se propune un tete-a-tete intr-o atmosfera languroasa, "cand si unde doriti dumneavoastra". Vocea suna de parca interviul, pentru cine stie ce pagina de cultura a vreunui ziar, n-ar fi decat un pretext pentru o dupa-amiaza ravisanta. "Bine", zic, pacalit inca o data, "atunci maine, la mine acasa". Chiar in clipa in care accept stiu ce se va-ntampla a doua zi, caci asa se-ntampla intotdeauna: ma trezesc la usa, in loc de o domnisoara emotionata, cu un individ paros, descheiat la camasa pana la buric, plictisit de moarte, care sta doar cat sa ma-ntrebe ce-l intereseaza pe el din toata fiinta mea literara: cat m-au platit pentru De ce iubim femeile, ce marca de masina posed, daca ma tem de numarul 13 si daca prefer bucataria italiana celei grecesti. Dispare apoi, si disparut este pentru totdeauna: nu mai sunt anuntat cand apare interviul, nu mi se trimite copia ceruta, iar cand vad in fine pagina, innebunesc de-a binelea: un titlu cu litere de-o schioapa: "Cartarescu prefera ardeii umpluti", "Cartarescu s-a saturat de Romania", "Un Nobel pentru Cartarescu", iar sub el prostiile spuse de mine transformate in ceva de zece ori mai prostesc...Mereu imi spun: asa-mi trebuie, idiot ce sunt, dar mereu o iau de la capat, caci in valea noastra trista ispitele sunt fara de sfarsit... Cand vine o echipa de la vreo televiziune este infinit mai rau. Navalesc in biroul tau minuscul vreo cinci-sase insi in blugi, pulovere, veste si barbi, carand j'de mii de cutii metalice in care, dupa forma, nu pot fi decat mitraliere, scotand din ele, totusi, lucruri ceva mai pasnice: tije, cabluri, reflectoare, microfoane plus alte piese pe care nu le pot identifica."