Genurile muzicii

    ”Genurile muzicii sunt ca genurile oamenilor. însă cum doar oamenilor le revine a fi întrupați în femei sau bărbați, muzica le reîntrupează pe ambele travestindu-le metaforic în cântec și dans. Inventate de oameni după propriul chip și asemănare, genurile muzicii păstrează în genele lor însemnele celor două arhetipuri de dinaintea tuturor celorlalte. Le conferă o identitate stilistică, le înnobilează cu o demnitate canonică și printr-o îndelungată uzanță le inventează memoria propriei lor istorii. De abia în muzică femininul își relevă esența prin invizibilitatea nocturnă a vocii cântate, iar masculinul se destăinuie prin vizibilitatea diurnă a corpului în mișcare. Ca și la oameni, ambele genuri ale muzicii sunt semne sacre ale vieții, împrăștiate cu dărnicie, însă ascunse cu grijă în fiecare din sumedenia de râse și specii mari și mici ale lumii sonore ‒ coral și simfonie, mișa și lied, cvartet și opera, balet și rock’n’roll, uvertura și preludiu, ragtime și oratoriu, arie, concert instrumental și multe altele. Doar astfel, prin propriile ei genuri, muzica ajunge să comunice oamenilor, convocându-i să participe la tot atâtea specii de experiențe și atrăgându-i spre regăsire în inefabilul sonorității vii.” (Oleg Garaz)      Fragment din volum:       “Spre deosebire de contextul istoric al secolului al XVI-lea, un început al expansiunii colonizatoare, în care întreaga lume era împărțită în două zone de influență aparținând regatelor spaniol și portughez, prima jumătate a secolului al XX-lea afișează aceeași imagine scindată a lumii, însă de această dată între societățile democratice ale Occidentului european-american și, în opoziție, cele totalitare, născute din furnalul Primului Război Mondial. Acestea din urmă, la rândul lor, se diferențiază prin accentele ideologice puse pe valorile națiunii (nazismul german) sau ale clasei sociale (bolșevismul rus). Însă indiferent de tipul de organizare socială, planul existenței culturale este dominat de fenomenul culturii de masă cu un accent pus pe accesibilitate și caracterul de mobilizare prin agrement (sensul democratic) sau mobilizare prin coerciție (totalitarismul nazist sau bolșevic).     Dinamismul extraordinar al culturii occidentale de agrement își dovedește fecunditatea prin emergența internațională a muzicii de jazz și ulterior prin mondializarea unei adevărate „contraculturi" a muzicii rock și a muzicii comerciale pop. Toate trei tradițiile se înrădăcinează în genul de cântec. Însă în spatele acestui „paravan" spectacular, ca alternativă a liedului clasic european, se dezvoltă o a patra, care este tradiția art song. Cântăreață de jazz Ella Fitzgerald (ca și Nat „King" Cole, Frank Sinatra și până la Ringo Starr, Rod Stewart sau Sting) exploatează acest filon prin interpretarea a peste două sute cincizeci de piese adunate sub titlul generic de „songbook" (titulatura cumulativă fiind Great American Songbook) și aparținând mai multor compozitori precum Cole Porter (1956), Richard Rodgers și Lorenz Hart (1956), Edward Kennedy „Duke" Ellington (1957), Irving Berlin (1958), George și Ira Gershwin (1959), Harold Arlen (1961), Jerome Kern (1963) și Johnny Mercer (1964), toate înregistrate sub formă de album la casa de discuri Verve. Mai multe songuri din această colecție devin standarduri de jazz, servind ca teme pentru improvizații solistice sau colective: Over the Rainbow, It's only a Paper Moon, Stormy Weather de Harold Arlen; Cheek to Cheek, Puttin' on the Riiz de Irving Berlin; În a Sentimental Mood, Sophisticated Lady, Take the 'A' Train de Duke Ellington; Summertime, I Got Rhythm, The Man I Love, Fascinating Rhythm de George și Ira Gershwin; precum și nu mai puțin celebrele Night and Day și I've Got You Under My Skin de Cole Porter."