Pongo este un pui de gorilă, căruia îi place la nebunie să se joace, să se legene din liana în liană, să urce și să coboare din copaci. Trăiește în munții din Africa și își dorește să fie la fel de curajos și de isteț ca tatăl lui. Vrea să aibă un piept lat și argintiu, în care să se bată cu pumnii! Dar oare va învăța el să fie o gorilă adevărată? Fragment din poveste: „A doua zi, după micul dejun, Pongo a plecat în căutarea omului. Tati îi spusese să caute un cuib mare făcut din trunchiuri de copaci. Pongo l-a găsit și a fost uimit. Nu era ca unul dintre cuiburile lor, fiindcă avea ceva deasupra. Asta însemna că omul nu se udă când plouă. Nu părea să fie nimeni pe lângă cuib, așa că Pongo s-a uitat înăuntru printr-o gaură laterală. L-a uimit așa de mult ce a văzut, că a fugit înapoi la tați să-i povestească. - Omul ăla își dădea jos blana de pe față cu ceva ascuțit. Cred că a făcut același lucru cu pieptul și cu brațele lui, fiindcă era cam golaș, a zis el. - Așa sunt oamenii, golași, a râs tati. De aceea se acoperă, ca să le țină de cald. Nu au blana călduroasă ca a noastră. Ia uite-l că vine. Ce zici, să mai fac un dans de război? - N-are rost, a răspuns Pongo. Știi că nu e periculos. - În orice caz, fă-mi un serviciu și fii cu ochii pe el, Pongo, i-a zis tati. Vreau să termin de mâncat. Dar nu cred că ne va face necazuri. Pongo nu a stat prea mult la pândă. Îi era foame și voia să termine de mâncat. Gorilele trebuie să mănânce foarte mult fiindcă se hrănesc doar cu plante și verdeață, așa că au nevoie de o grămadă de hrană ca să prindă puteri. Pongo era așa de ocupat să mănânce, încât a uitat cu totul de om. Dar apoi ceva a început să-l macine. De obicei, tați îi ducea mai departe de locul unde mâncaseră cu o zi înainte, dar astăzi nu făcuse asta. Era mâncare din belșug peste tot în jur, așa că nu era neapărat nevoie să plece în altă parte, dar era totuși ciudat.”
